Cazier incomplet/ Cristina Ștefan

februarie 22, 2016 în Cărți de Cristina Ștefan

versuri, Editura Rovimed, 20110900f158760a7792e19feb75eeaa488a02copertacaziera5v03

Cristina Ştefan – iubire paradisiacă şi luciditate elegiacă

Poezia reprezintă, pe lângă un mijloc de transmitere al sentimentelor şi unul de cunoaştere (de sine şi de lume).

Filosoful Emil Cioran stabileşte trei etape ale gnoseologiei: eternitatea pozitivă/ ignoranţa paradisiacă (aparţinând omului sănătos, naiv şi inconştient care încă nu are suferinţe); temporalitatea istorică (caracterizată prin neliniştea provocată omului matur devenit conştient de sentimentul morţii) şi eternitatea negativă (scepticismul omului lucid care întrevede în spatele divinului: vidul existenţial, nirvana, nimicul). Mai poate exista şi cazul în care, după parcurgerea etapelor cunoaşterii, omul se reîntoarce spre un Dumnezeu acceptat ca mântuitor.
Gânditorul din Răşinari consideră că antinomia spirit-trup conduce la impas, întrucât spiritul, înălţându-se spre cunoaşterea absolută, distruge viaţa. În concluzie, cunoaşterea reprezintă o rană, un păcat, un blestem.
Pentru Emil Cioran, luciditatea, în cercetarea gnoseologică, aduce suferinţă, întrucât descoperim lipsa de sens a existenţei şi neantul din spatele acesteia. În cazul comportamentelui oamenilor, starea acut-conştientă scoate la iveală răutăţi gratuite, ambiţii nejustificate, histionism, egoism şi fapte abominabile în lupta pentru înavuţire etc.
Poezia Cristinei Ştefan (născută la 30.03.1957 în oraşul Bacău, economistă, autoarea mai multor volume de versuri şi proză, fondatoarea Cenaclului şi site-ului online „Lira 21”, redactor la revistele „Cetatea lui Bucur” şi „ARP”, vicepreşedinta Ligii Scriitorilor Români, filiala Bucureşti), publicată în volumele: În umbra lui Sisif (Rovimed publishers, 2010), Călătorie pe un ciob de stea (Ed. Fundaţiei Culturale Cancicov, Bacău, 2010), Cazier incomplet (Rovimed publishers, 2011), Locuri şi umbre (Art Book, 2012), ilustrează treptele menţionate de Cioran în aventura cunoaşterii, cu menţiunea că iubirea paradisiacă echilibrează neantul întrevăzut în spatele existenţei.
Iubirea idealizată, extatică, care va însoţi întreaga lirică a autoarei, marchează eternitatea pozitivă din clasificarea cioraniană (minus naivitatea). În umbra lui Sisif, Cristina Ştefan elaborează un cod al eroticii împlinite carnal şi spiritual, sentiment desfăşurat în evantai de la începutul şi până la sfârşitul lumii. Din Cele 10 porunci în iubire s-o cităm pe a opta: „Aşază-mă la masa ta/ Ca fruct cu miez de stea/ pe-o traiectorie în cerc.”
Alte două poezii definesc liric specifiul feminin şi masculin într-un dialog complementar: „Ea este sufletul terestru al ierbii/ în care condurii patimilor lui/ se afundă universal şi genetic.// ea îl iubeşte cu verdele viu…” (Ea); „…El exprimă starea de noi. (…) El o înfioară până la deznădejdea sensului ei de femeie. El o renumeşte trupul lui. El o prenumeşte lacrima lui.” (El)
Dibuitoare în cautarea stilului propriu, poeta încearca diverse modalităţi expresive: terţine, catrene, poezii scurte, poeme, replici etc. Apare personajul Melchior (un alter ego al poetei) care va deveni compagnion confesiv şi în celelalte volume. Abundă rebarbativ o mulţime de personaje mitice şi biblice, mai ales în ciclul Sisif, erou peregrin, în imaginaţia poetei, prin antichitatea mediteraneeană, celtică ori tibetană. Versuri anunţă o deschiderea ironico-postmodernistă de bun augur.
Încă din acest volum, luciditatea începe să se manifeste prin orientarea justiţiară ce decurge din aparteneţa la regimul diurn al imaginarului liric, poeta certându-şi semenele (dintr-o perspectivă voit inocent-paradisiacă) devenite trufaşe, uitându-şi instinctul matern, pierzându-şi feminitatea şi drăgălăşenia faţă de soţi: „Mai poţi să cazi din nou în rai,/ Tu, Evă, de păcat plecată,/ Să-i ceri iubirea lui de crai/ Şi să-l iubeşti rebotezată…” (A mărului ispită)
Odată cu accentuarea lucidităţii, tonul elegiac se accentuează, volumul Călătorie pe un ciob de stea debutând cu nu mai puţin de13 elegii pe tema dragostei. Poezia intitulată bacoviană imaginează un dialog nostalgic cu Bacovia pe care-l admonestează tandru, pentru tristeţile molipsitoare transmise de lirica acestuia: „Ce faci cu frunzele alea?/ Tot moarte…?/ Şi cerul acesta de plumb/ care nu conteneşte/ să plouă?”. În alte poezii, autoarea fantazează în marginea unor poezii ale lui Nichita.
În acest volum, se însinuează tema morţii despre care Cioran afirma că reprezintă singura problemă cu adevărat filosofică/ontologică: „Ochiul tău pieziş ca ciutura universului meu/ înclinată spre moarte. Plânge fântâna.”( In memoriam – o, pater)
Dragostea este cântată acum în imagini dure, aspre, fruste, sub apăsarea metalelor şi pietrelor grele, sentiment care încarcă sufletul cu frig şi însingurare, erotismul încărcându-se de conotaţiile simbolice ale celor patru elemente primordiale: pământ, apă, aer, foc. În final, dragostea de pereche şi de oameni se metamorfozează în dragoste de Dumnezeu: ”Doar cerul şi El se vor sorbi/ în vena iubirii de rai.”
Luciditatea recepţionează acut durerea existenţei: „Melchior,/ ia-ţi cămaşa curată,/ cea de ieri am agăţat-o în ţipăt.” (Noapte bună)
Volumul Cazier incomplet marchează definitivarea stilistică a discursului poetei, caracterizat prin luciditate rece şi combativitate justiţiară. Revolta socială se manifestă pregnant, anunţată de aceea a limbajului: „Cuvintele/ s-au revoltat în mine,/ silabele au devenit săbii,/ metaforele, mitraliere/ şi lăuntrul, stâlp infamiei.” (Începutul blândului meu)
Răscoala imaginarului marchează debutul acţiunilor civice orientate împotriva acţiunii distrugătoare a semenilor: „Scrâşnesc topoare în plopi/ şi îi cară noaptea/ la abatorul de copaci.” (Care alegorice la defilare).
Apar semnele apocalipsei zilnice, detectate în cenuşa realităţii pârjolite de trecerea timpului. Opoziţia lirică este zadarnică: „Un joc trist/ caută suflete/ poemului miel,/ să le găsesc/ numai în cearcănul/ unde mă ţine Dumnezeu.” (Tablou) sau: „Măştile morţii mistuie zădărnicii/ sculptând lungana statuie a tăcerii.” (Perfuzie vernală – salonul 321)
Poezia Cazier incomplet reprezintă o izbândă a imaginaţiei şi unităţii viziunii, motiv pentru care o transcriem în întregime: „Ritualul de amprentare/ a ţinut primăvara la uşă./ Îmi înmuiai degetul mare/ în zăpada aşternută/ pe umerii gândului tău/ şi-l apăsai în cuvânt./ Degetul mijlociu/ pictat cu frig/ mi-l fixai ca imagine/ tridimensională a nopţii./ Mi-ai memorat ampretele/ până şi în surâs./ Una singură a rămas neatinsă,/ evadase din procedura/ recunoaşterii tale./ În timp ce primăvara/ făcea anticameră/ degetul mic al ierbii mele/ ţi-a rămas un mister.” Trimitere la Bacovia , oraşul se schimbă, dar liceul bacovian nu. (ab urbe condita)
Caracteristicile postmodernismului: citadinism, ironie, tensiune, cinematografism etc devin pregnante în ciclul Breaking news.
Poezia El este bărbatul, aminteşte de Întoarcerea bărbatului de Magda Isanos dar acum olfactivitatea prezentei personajelor este inversată, nu bărbatul miroase a putere ci iubita a scorţişoară şi cuib.
Luciditatea deziluzionantă determină alunecarea cuvintelor spre tăcerea atotcuprinzătoare: „tac/ până unde frica/ tremură în ploi/(…)/ tac/ până la stingerea/ strigătului/ odată cu bezna.” (pe muchie de strigăt)
Volumul Locuri şi umbre corespunde eternităţii negative din clasificarea cioraniană.
Răceala judecăţii raţionale este simbolizată prin decorul hibernal şi frigul existenţei cotidiene: „… ninge cu lese subţiri/ sălcie-i zăpada la sfârşit de iarnă/ acoperă impurităţi c-un staniol grotesc” (botniţa albă). În clipele de revelaţie la apogeul lucidităţii existenţa e tristă: „dar rar mult prea rar/ întreaga mea zămislire/ devine aptă să înţeleagă/ numai atunci plâng.” (de râsul iernii)
Poeta chiar şi-a găsit specificul în această abordare raţională a existenţei: ”iubesc frigul, ah, cât iubesc frigul/ probabil vin din nordul îndepărtat/(…)/ celor care iubesc frigul/ nu li se dă a doua şansă printre oameni” (morbid poem)
Analizând esenţele realităţii, poeta descoperă când umbrele neantului, ameninţarea extincţiei, când lumina divinităţii şi a dragostei care dă sens existenţei: „de două secole şi jumătate/ se coseşte singură noaptea/ dimineaţa creşte iar în pâlcuri de lumină // (…) ia! Ssst! Îmi urcă prin piele nimicul/ i-aud plânsul şi râsul/ zidite la nesfârşit/ umbra asta mă doare/ în locul din care nu mai am ce să zic/ mi-aud cuibarul rece-ntre coaste/ de nicăieri venit/ şi n-are unde duce acest colos de umbră/ de nimeni însoţit.” (locuri şi umbre)
Elegiile din acest volum se apropie de strigăt: „am mai promis să înjur o singură dată în viaţă/ într-un loc remarcabil/ şi se întâmplă să-l fi găsit aici/ prăpastia asta aushwitziană/ unde nu creşte iarba la mal/ şi prăzile strânse mişeleşte/ s-au întreţesut/ în timp ce eu iţeam gâtul după tine/ până la gardul de sârmă ghimpată/ arto, tu-s colţii mă-tii de javră” (Elegie din Auschwitz).
Volumul se încheie cu elegia cerului în care deplânge faptul că timpul trece prea repede şi nu poate să-şi astâmpere întreaga sete de viaţă.
Muzicalitatea versurilor este confirmată de prezenţa pianului la care poeta îşi manifestă extazul.
Pentru a evada din cotidian şi din calea trecerii timpului poeta redescoperă jucăriile din podul casei (O posibilă explicaţie), sau nimicurile artizanale din vitrina familiei: „îmi dau seama că praful/ e depus genealogic/ la păstrat în nimicuri artizanale/ veacuri familiale” (gogleze în sepia şi cheie) – şi vraja copilului că un ou ascunde un mister şi desfăcându-l va ieşi un duh.
Dincolo de dezamăgirea adusă de luciditatea care descoperă neantul din spatele existenţei, poeta rămâne ataşată de dragostea care compensează condiţia omului de fiinţă muritoare: „ nu mai ştiu cine spunea/ că există patru cauze/ pentru tot ce se întâmplă/ cum patru?/ sărutul meu are o singură cauză/ iubirea/ şi ea e cauză în sinea cerului.” (9 gânduri încep martie)
Parcurgerea etapelor cunoaşterii în lirica Cristinei Ştefan reprezintă tot atâtea trepte spre definitivarea stilului propriu. Imaginile fruste, aduse de inspiraţie, dicteu automat sau onirism, devin centre de precipitare lirică. Meditaţia contribuie apoi la definitivarea textului. În lirica autoarei, modernismul caracterizat printr-o mare libertate de expresie a eului auctorial este mai pregnant decât postmodernismul demolator de mituri. Tematica poetei se desfăşoară între iubirea paradisiacă şi luciditatea elegiacă, în paralel cu aventura cunoaşterii.
Aşa cum remarcă scriitorul Calistrat Costin, autobiografismul constituie resursa lirică a poetei: „… Cristina Ştefan confirmă că este un condei bine exersat şi cizelat, un om ştiutor a multe din arcanele vieţii şi cu o apreciabilă cultură a spiritului. (…) Esenţială în simbolistica poetei băcăuane, îmi pare trăirea intensă, deschisă, temerară a darurilor propriei biografii, un anume umanism frust de aleasă şi distinsă calitate.” (Calistrat Costin – A înfrumuseţa viaţa lumii… – prefaţă la volumul Cazier incomplet – Romvimed Publishers, 2011)

Lucian Gruia

 

A înfrumuseţa viaţa lumii…

A debutat într-un târziu( din fericire nu prea târziu!), afirmându-şi din start existenţa în orizontul autenticei poezii, cu o carte…cuminte( era prin …2010). Într-o menţiune asupra provocării lirice a autoarei noastre notam că, da, CRISTINA ŞTEFAN EXISTĂ …, lăsând a se înţelege că nu puţini stihuitori de azi (dar şi de ieri!), cu toate că au produs un număr oarecare de plachete poeticeşti, aceştia încă nu există, cu alte cuvinte nu se pot numi creatori în deplinul înţeles al noţiunii. Iată, şi cu acest nou volum,  CRISTINA ŞTEFAN confirmă că este un condei bine exersat şi cizelat, un om ştiutor a multe din arcanele vieţii şi cu o apreciabilă cultuă a spiritului. Poeta aşază în deschiderea uneia din cărţile sale un gând al lui CAMUS: „Consider că întrebarea care cere cel mai grabnic răspuns este aceea de a şti dacă viaţa are sau nu sens. Dacă viaţa este absurdă, ea merită trăită cu atât mai mult!”. Este în fond mobilul, noima, mesajul strădaniilor literare, extrem de oneste, depuse de CRISTINA ŞTEFAN în explozia sa editorială (în 2010 a publicat nu mai puţin de trei volume de versuri) – această confruntare (şi înfruntare) cu marile teme ale „absurdului” condiţiei noastre umane. Esenţială în simbolistica poetei băcăuane, îmi pare trăirea intensă, deschisă, temerară a darurilor propriei biografii, un anume umanism frust de aleasă şi distinsă calitate. Ceea ce face farmecul aventurii sale lirice- potrivit unei clasice exigenţe călinesciene- e că în periplul său existenţial se citeşte în primul rând OMUL şi-abia apoi POETUL…Considerată de un critic „bolnavă incurabil de poezie”, CRISTINA ŞTEFAN recidivează şi în cartea CAZIER INCOMPLET; editura Rovimed  Publishers, 2011,  cu texte parcă mai calde decât celelate din apariţiile anterioare ( ANDANTE; ÎN UMBRA LUI SISIF; CĂLĂTORIE PE UN CIOB DE STEA). Este aceasta, la urma urmei, rostul fundamental al „literelor”, acela de a ne înfrumuseţa cumva pustia noastră de viaţa lumii.

Calistrat COSTIN

 

Cristina Ştefan-  Cazier Incomplet

De Paul Blaj

Desigur că au fost și peripeții, chiar plecând de pe “un ciob de stea”, dar din partea mea (și cred că e reciproc) respectul cuvenit poetei Cristina Ștefan nu a lipsit. Afară e acum o toamnă bolnavă. Mă aplec și mi-e dor să recitesc volumul Cazier Incomplet, dedicația duioasă, vorbele de suflet și din suflet ale autoarei. Cartea a apărut la editura Rovimed Publishers, Bacău, 2011, cu o prefață mai mult decât onorantă, deci meritată. Ea este semnată de Calistrat Costin, un nume ce nu mai are nevoie de prezentare.

Tocmai am terminat de trecut încet prin proza lui Bacovia, cu ochii obosiți de peisajele lui. Dar mi-au luminat privirea versuri ca Și s-a deschis cerul deodată!/ și-am trecut ciocârlie/ prin vișinii miri p.40. Am rămas pe gânduri în peisajul camerei. Prezența feminină a ploii de afară mă trimite să ies un pic. Să îmi ridic fața spre cer. Să îl întreb de dureri. Poate și Cristina ar face asta. Scrisul ei, sensibil, conotativ, plin de o imagistică puternică, este de factură blagiană. Nu în sensul unui epigonism ci al unei prelungiri, după cum spunea Caraion “ Eu am prelungit lumea cu durerile mele”.

Și plouă turbat și eu citesc ca ușa închisă/ într-un scârțâit de bocet/ să pulverizeze clipa/ ca și cum rămân/ într-o altă tigvă/ unică și melancolică p. 53. Nu sunt acestea versuri căutate ci izbucnite dintr-o finețe demnă de luat în seamă, de îndrăgit și apropiat. Pentru că puțini oameni știu cu adevărat ce simt. Iar și mai puțini să o spună. Însă vreo câțiva doar reușesc. Cristina Ștefan este printre aceștia! Și o face cu grație, cu har, cu pricepere. Am să citez din prefață: (…)Esențială în simbolistica poetei băcăuane, îmi pare trăirea intensă, deschisă, temerară a darurilor propriei biografii, un anume umanism frust de aleasă și distinsă calitate.(…)

Vorbeam pe mess, zilele trecute cu poeta despre care facem vorbire și am simțit că bunătatea umană nu este o iluzie, că oamenii știu să fie, dincolo de aparențe, de calitate. I-am spus că intenționez să pun câteva gânduri despre acest cazier incomplet, care este un lest al vieților fiecăruia dintre noi, în traducerea mea liberă. Mi-a spus în glumă că am promis! Mi-a plăcut! M-am simțit cumva măgulit! Citesc mai departe.orașul cu plopii balans/ între străzile verzi/ plumbuiește fotografii p. 57 sau miros a scorțișoară pentru el/ și-a frezii albe presimțite. Iar afară toarnă cu găleata.

Este poezia Cristinei Ștefan o plantă: mirabilis. Eu aveam un titlu de poem: admirabilis. Plină de umbre trecătoare, de luminișuri ori adâncimi albăstrii, versul poetei trece în cititor unde se eliberează. Iar dacă o prietenă mi-a trimis un vers din recentul suedez nobeliat : “Oameni cu viitor în loc de chip”, eu cred că autoarea se numără printre aceștia. Ploaia a stat. Se mai aude streașina rar. Pot spune doar : ad-mirabilis Cristina!

Paul Blaj/ Site Hermeneia- 9 oct 2011

 

 

Note