Dimineața altfel/ Cristina Ștefan

februarie 22, 2016 în Cărți de Cristina Ștefan

roman, Editura Rovimed, 20112ddd676eea19e8ae4a5ab88acd85213ecopertadimineata

POSTFAŢĂ

 CRISTINA ŞTEFAN, DIMINEAŢA, ALTFEL… mic roman de conversaţie

 

Proză surprinzător de proaspătă, autentică, de nuanţă  tonică, realistă, cu inserturi onirice, ori mai degrabă psihanalitice, roman postmodern de o vioiciune a exprimării demnă de condeieri clasici, acesta este microromanul Cristinei Ştefan.

 

Autoarea a părăsit stilul clasic de scriere, preferând unul ultramodern, cu intersectare de planuri, cu gânduri, cuvinte şi acţiuni pe mai multe plaje, unite într-un punct forte care constituie şi intriga microromanului. Va avea sau nu va avea loc întâlnirea celor doi? „This is the question”…
Subtitlul: „mic roman de conversaţie” – explică totul. Este un parcurs solilocvial cu spargeri de ritm ca atunci când se rupe un cordon viu alcătuit din trupuri umane. Să ne închipuim că aceste trupuri sunt cuvinte, sunt gânduri, sunt sentimente, sunt gesturi, săvârşite într-o perfectă luciditate pentru ca din nou, valurile vii ale capetelor cordonului să unduie pe bulevardele largi ale fanteziei.

Aici îl întâlnim pe profesorul Bogdan Leahu – interlocutorul de pe Messenger al Elinei, un om cu care Clara atingea fibrele unei comuniuni speciale pe calea biţilor. Ce se întâmplă? Dedublare? Vom afla la sfîrşit…

Şi iată că e posibil să întâlneşti persoana pe care ai căutat-o întreaga viaţă, într-o neaşteptată împrejurare pe care nici nu cutezi s-o numeşti „FERICIRE LA PRIMA VEDERE”, ori cel puţin, la prima tastare.
Şi împrejurările conduc la o „întâlnire romantică” – chiar dacă – virtuală: „era o seară ca-n poveste…nici prea frig, ningea slab şi oraşul parcă se micşorase în contururi albe”. Cum să pui frâu imaginaţiei?
O modalitate de relaţionare, o pierdere de vreme, exerciţii de vocabular, tâmpla tânjind după tâmpla aidoma, mâna întinzându-se pe monitor să cuprindă o mână…Toate acestea, atât de cunoscute, atât de banale în definitiv. De unde focul, scânteia, aşteptarea, teama, o anume saţietate/ sau insaţietate metaforică, nesiguranţa, triumful învingătorului, capitularea, satisfacţia?…
Cât de reală poate fi o relaţie virtuală?
Totul decurgea la nivelul mentalului de parcă fiecare ar fi vorbit singur!…Solilocvii… E ca şi când ai juca şah şi ţi-ai da mat ţie însuţi.
Bucuria victoriei este neînaripată.
Şi până la urmă totul devine atât de necesar, vital aproape, de o stringenţă aproape religioasă, aproape profană…Interlocutorul deveni real când vrei tu să-l aduci pe ecran…
O fugă permanentă spre o ascunzătoare posibilă, singura în care te simţi în siguranţă: Cuvintele!
Ceea ce începuse ca un joc, abstract, fără delimitări temporale sau spaţiale devenise cât se poate de serios. Se simţea totuşi nevoia de ceva concret. Pipăibil cu toate simţurile deodată. Şi ei doi, flămânzi deopotrivă, erau gata să încerce prăjitura.
Uşa dintre ei rămăsese întredeschisă.
Iubirea dăltuieşte asemănări, spune autoarea. Dar şi înalţă pe un soclu de mucava. Conferă calităţi în plus. Şterge defectele. Şi într-un fel, pune măşti, mistifică realitatea. În dorinţa de a conferi calităţi acolo unde, poate, nu există.
Sau e doar dorinţa secretă a fiecăruia de a se iubi pe sine însuşi? Transferarea
afectului asupra unui alt subiect. De fapt, fuga de sine. Un fel de: du-te-vino până să cazi pradă grimaselor din oglindă.
Comunicări, studii despre alteritate. Tot aia. Jumătatea mărului. Perechea.
Paşii târşiţi ai disperării care nu se împarte cu nimeni…Cenuşăreasa care nu-şi va mai regăsi, niciodată condurul…
Fiecare, meşter zidar şi zidit în propria imagine, ca-n zidul mănăstirii. Un zid de cuvinte ce trebuia sfărâmat ori înălţat, de fiecare dată, de la temelie.
Mereu o luau de la început şi înălţau edificiul până la turlă. A doua zi, iar de la temelie.
Nu se lega pentru că jertfa nu era încă primită.
Şi în sfârşit, asistăm la o călătorie spre sensurile Elinei.
Senzaţia de virtual nesfârşit…fără impact real…dorinţe ecranate…
Şi peste tot, inserţii lirice care trădează mâna poetei…
O proză incitantă, aproape fascinantă…izvorâtă din realul acerb care se prefigurează de când cu moda comunicării virtuale…Unde sunt plimbările prin parcuri, pe alei, strivind frunzele cu pantofiorul mic de lac? Unde sunt cei doi: „el major şi ea minoră”? Mais ou sont les neiges d’antant? Sărutul furat şters aproape, la colţ de stradă, în bătaia misterioasă a Selenei care împrăştie în jur umbrele tăcerii?
Orizonturile de aşteptare nu se întâlnesc decât în nadirul închipuirii.
Un joc la limita cerebralului…un fel de produs al lui Belerofon călărind himera…Şi himera poate fi orice: fericirea, certitudinea, un cămin, un copil sau poate numai plăcerea trupească…Fiecare visează altceva…Fiecare iubeşte pe altcineva…Intersectarea destinelor este un joc al sorţii…
Scriitoarea a dorit anume să creeze un personaj cu personalitate dublă. Sau două personaje îndreptându-se spre acelaşi destin.
Interesant e modul cum se reflectă unul în celălalt, cum fiecare se poate studia pe sine, privindu-l pe celălalt. Un fel de eu devenit tu. Vorba lui Nichita: „Nu cum sunt eu sunt eu / Ci cum eşti tu sunt eu./ Un fel de tu sunt eu/ pe care nu l-ai mai lăsat / să fie eu”.
În cele din urmă, aşa cum se întâmplă îndeobşte, dragostea triumfă. Cei doi se întâlnesc şi refac celula iniţială, ori mărul scindat pe nedrept, care acum ia din nou forma perfectă şi coaptă, ca-n grădina paradisului, aşteptând să vină omul să-l guste… Şi totul se reface şi se reia de la capăt, ca-n prima dimineaţă de luni a lumii…
„Şi noaptea lor a fost întreagă” – conchide autoarea.
Inevitabil, autoarea trebuia să opereze modificări, să provoace drame, astfel că o ucide pe Clara la scurt timp de la intermezzo-ul liric cu Bogdan.
Despărţirea lor este inevitabilă şi o regăsim pe ea, disperat de departe, la Detroit (de ce Detroit?), alături de familia ei.
Relaţia cu Bogdan se adânceşte într-o intensitate a trăirii virtuale, ca
o prelungire a clipelor puţine petrecute împreună, cu disperarea că totul s-ar putea termina în orice moment.
Finalul e deschis şi cititorul e liber să aleagă.
Nici nu se putea altfel.
Cristina Ştefan posedă o ştiinţă a comunicării, a dialogului, a descrierii, a creării de atmosferă şi conturării de personaje, e un condei matur, format şi măiestrit cu propriile trăiri care nu sunt deloc neglijabile.
Ele alcătuiesc o proză interesantă, frumoasă, antrenantă care poate fi citită de oricine, cu plăcerea de a se recunoaşte în ipostazele vreunui personaj, aşa cum, îndeobşte se întâmplă cu marile scrieri fără de care am fi foarte săraci în spirit.


CEZARINA ADAMESCU

6 noiembrie 2010Picture 318

Note