http://www.semanatorul.ro/editura/2010/Cristina_Stefan-Dimineata_altfel.pd

aici il puteti parcurge intreg.va multumesc.

http://www.editura-online.ro/html/proza.html

DIMINEAŢA ALTFEL
…

– Este obligatoriu?
– Nu? ca să-ţi laşi degetelele pe taste să mă suporţi…
– Acum zi-mi ceva. Şi nu te mai sufoc, nu-s femeia scai…poate liana, dar scai, nu…
– Da, te rog, întreabă?
– Ce putere are asupra ta cuvântul scris? Doar de privire? De trecere prin faţa ochilor tăi?
– Are o mare putere, Clara. Poate să creeze sau să distrugă. Poate să înalţe sau să coboare.
– Dar tu mă situezi pe un piedestal ridicol…nu eu am făcut-o prin descriere. Eu chiar pot să vorbesc cu un astfel de om…asta nu înseamnă geniu…nobel…einstein…orice om cu 3 romane citite are acele calităţi…ţi se par aşa de..înalte? eu am continuat…nu vreau pornografie şi vulgaritate…la ce-i în sus de aici încolo, mă adaptez.
– Nu te-am ridicat pe un piedestal ridicol. Ne-am jucat pe diverse registre de comunicare. Nu ştiu dacă am citit acele 3 romane. Dar de adaptat, ne-am adaptat.
Clara înlemni, o blocase afirmaţia despre joacă. E posibil ca profesorul Leahu să practice conversaţia pe net doar ca pierdere de vreme şi exerciţiu de vocabular? Periculoasă îndeletnicire dar posibilă medical. Un bărbat impotent găsindu-şi înlocuitori sentimentali, provocând dragoste. Dar ce metodă incitantă folosea…Se lăsa cucerit, greu, cu efort cerebral din partea femeii. Trebuia să fie foarte atentă la parcursul conversaţiei. Trebuia să-l prindă cu vreo greşeală demascatoare.
– Mi-e cunoscută definiţia, Bogdan…cred că mi-ai mai scris-o…iar cuvântul tău m-a înalţat şi coborât real. Clar acum?
Ai citit mult mai mult de 3 romane! nu te juca pe registrul non-intuiţiei mele. Nu există, Bogdan. Cuvintele sunt periculoase, mai ales dacă ne adaptam lor.
– Ştiu! renunţăm? deciziile sunt personale, draga mea, i-o reteză Bogdan.
– Adaptaţi fiind? nu cred, dialogul e în doi.
– Dialogul poate continua oricât, îi răspunse Bogdan după o oarecare pauză.
Clara era concentrată la maximum. Simţea un gol cumplit în stomac şi nevoia acută de încă o ţigară.
Îi scrise, greşi, şterse, iar îi scrise:

– Şi fără…cuvinte şi puterea lor?
Replica următoare îi dădu un imbold să sărute ecranul.
– Suntem atenţi la puterea lor.
– Promiţi tu asta, rafinatule?

…

Elina era indecisă. Pentru Bogdan strânsese tot misterul ei, toată feminitatea în plinătatea anilor ei. Poate că neîncrederea primelor convorbiri îi adunase suspiciunea însă vedea această relaţionare mai mult o glumă. Bogdan nu avea iniţiativă, Bogdan era introvertit şi precaut. Dialogul lor se putea prelungi la nesfârşit. Fără vreo finalitate sau un sentiment comun. Şi mai era şi visul, visul dialogurilor ei care n-o dezamăgeau vreodată şi îi dădeau saţietatea metaforică fără efort. Nici nu avea chef de vreo relaţie cu un bărbat care o apelase în felul impertinent al lui Bogdan Leahu.
Deschise mesengerul într-o doară. De fapt, singurul de la care se aştepta la un mesaj offline era Bogdan. Dar nu ar fi recunoscut!
– Elina… iarta-mi indisciplina.. deşi tăuraşii sunt disciplinaţi de felul lor.
– Da, om drag, sunt.
– Cum îţi poate fi drag un impertinent Orfeu?
– De aceea…mi se glisează pe stil
– Glisează? Aha!
– Te-ai prins!
– Nu e greu să lucrezi cu mine, deşi nici uşor nu este!
– Şi eu ţi-s dragă. Nu recunoaşte! Taci! îi replică Elina amuzată.
– De la glisare ni se trage, scrise Bogdan.
– Aaa..dar nu-mi propun să lucrez…domnule Leahu. Sunt pacifistă şi comodă.
– Da’ ce îţi propui?
– Grea întrebare, recunoscu Elina
– Din contră, simplă… ispăşeşti păcate, îndrăzni Bogdan

Cât de bine ştie să se menţină aproape fără să definească ceva. Domnul Bleah face dialog de conjunctură cu mine. Se plictiseşte? ia să vedem cum reacţionează la un atac direct. Şi scrise rapid:
– Poate e o încercare de-a vedea cum arată un cuib de suflete aparent străine dar alături? Eu am prejudecăţi! păcate n-am.
– Un cuib? Suntem mai mulţi? veni replica la fel de rapid.
Elina se descumpăni. Cred că am greşit de data asta cu încercarea de manipulare a conversaţiei. Aşa- mi trebuie! Un răspuns pe măsură. Şi răspunse nehotărâtă:
– Nu cred … doar doi pui.
– Şi mamă nu avem?
– Hai că faci zeflemea ! ba da! dar a fugit în Italia
– Deci suntem singuri acasă?
– Home alone! Pregăteşte vopseaua şi frânghia!
– Parcă era săpunul şi frânghia?
– Mi-e dragă viaţa . Nu e cazul . Nu-s emo.
– Şi atunci… vopseaua? la ce ar folosi?
– La măşti !! îi trânti Elina replica, atât de agitată că tastatura căzu într-o parte.

…

Clara fu uimită, niciodată nu mai simţise că nu deţine controlul într-un dialog. Era obişnuită cu schemele unei conversaţii dirijate pentru a modela gândirea celuilalt. Preferă o retragere:
– Ai dreptate dar m-ai speriat cu ce rămâne dacă…
– Bine, Clara, după cum vezi evitam extremele… ne ramâne mijlocul. O cafea găsesc pe aici?
– Din păcate nu am o cafea. Îmi spuneai că ai grijă la cuvinte…să nu alunecăm. Dar eu nu pot să garantez asta. E bine că tu deţii acest control.
– Eşti ironică acum.
– Chiar mă simt bine stând şi tu să zideşti, uite ce veleităţi de Ana… !
– Am promis eu aşa ceva? Ţi-am zis că sunt vulgarităţi… pe care le şterg înainte să împroaşte … şi ca să protejez de tentaţii.. Te zidesc pe tine în cuminţenie.. să-mi fie ruşine de mine, de voi păcătui.
– Ţi-aş răspunde să te intrige cuvintele sau să te surprindă, dar când e cuminţenie zidită, plec privirea ca la icoană şi acum chiar mă înalţi spiritual. Sper să merit cuvintele tale.
Clara se ridică şi puse trandafirii în vază. O nedumerire i se păstra pe chip, un soi de neînţeles sau chiar o înfrângere îi aplecase buza de jos ca unui copil nemulţumit de darul primit.
Bogdan era primul bărbat care o dominase în dialog, nu înţelegea prin ce metode inductive sau deductive făcuse asta, dar reuşise. Sperase la ce? de la această primă întâlnire obţinută cu greu? Şi era o femeie mândră de maturitatea ei. Ca şi cum nu observase schimbarea ei, Bogdan continuă:

– Da, cred că ne stau cuvinte neaoşe pe limbă, să ne intrige, să ne mişte din staticul lui „cum trebuie” , dar te înalţ pe tine ca să nu cobor eu. Şi în acel moment, se întoarse brusc, înconjură scaunul pe care Bogdan stătea relaxat, se aplecă şi-l sărută pe gât deasupra gulerului cămăşii.
Bogdan reacţionă scurt, o retragere speriată, un zâmbet stingherit, îi apucă mâna şi i-o sărută moale.
– Bogdan,…am realizat ceva chiar acum … şi eu gândesc în imagini. Ia-o ca pe un defect. Aveam impulsul acestei imagini. Şi Clara se îndepărtă calmă şi se aşeză pe scunul ei.
– Clara, puţini oameni gândesc în imagini. E un pericol grav când se mai şi întâlnesc.
– Noi vorbim deja despre noi la trecut? Adică…avem ceva de analizat şi o facem estimând prezentul?
– Doamnă doctor, cine vorbeşte la trecut? De fapt, cred că s-au adunat ceva zile, de-un trecut decent …al nostru.
– Eşti fantastic, Bogdan! Fantastic!…Pentru că văd un arc de cerc despre care vorbeam şi poziţia noastră stând de mână şi vorbind despre o cale, e nemaipomenit! Da, decent, desigur.

– Dar îl avem, arcul de cerc, în care tu ai aflat că poţi conversa.. despre orice şi despre nimic.
– Eşti o lecţie în acest arc de cerc. Mai bine ne plimbăm un timp prin parcul spitalului.
– Clara, dacă altfel ar fi decurs conversaţia noastră, erai dispusă să facem sex, acum?
– Da!