Mireasma răcoroasă a toamnei dăinuie în parcul adormit. Copacii golaşi îşi plâng frunzele căzute la rădăcinile lor. Viu colorate şi totuşi moarte. Mereu m-am întrebat cum arată moartea, dar acum văd că are culoarea ruginei. Soarele de abia reuşeşte să mai trimită pe pământ câte o rază caldă, iar norii plutesc alene pe bolta cerului, dorind parcă să suspine. Băncile seamănă cu nişte muribunzi uitaţi de familii, iar colbul dăinuie peste potecile stinghere. Peste tot e pustiu. Nici urmă de oameni. Însă, două creaturi îşi fac apariţia: doi adolescenţi. Da, ei nu sunt ca restul lumii. Ei întruchipează fiinţele neînţelese de gândirile mature. Fiinţe care adesea îşi ascund sentimentele, fraiere pentru că… se îndrăgostesc? Ţin în ei emoţii nemaiîntâlnite, metamorfozate în fluturi viu coloraţi, dar veşnic agitaţi.

Cei doi adolescenţi, un băiat şi o fată, se ţin de mână. Băiatul e înalt şi falnic asemeni unui brad, iar umerii laţi îi trădează statura de înotător. Privirea îi este angelică, are ochii de un verde dumnezeiesc, iar buzele lui roşiatice exprimă bunătate. Părul îi este rebel şi ciufulit, iar buclele lui nestatornice au culoarea aurului. Fata e scundă, cu părul lung şi drept, iar pe chipul ei se zăreşte o pereche de ochelari cu ramă groasă şi întunecată. Mâna puternică a băiatului o ţine strânsă pe cea a iubitei lui, iar pe gleznele dezgolite ale fiecăruia se observă un tatuaj cu semnul păcii.

Ea e tristă. Ar vrea să plângă, dar se abţine. Nu poate şi nici nu vrea să o facă în faţa lui. El nu ar merita să îi vadă lacrimile curgând de pe chipul ei. Însă băiatul simte fiecare fior al fetei, îi simte fiecare gând şi temere, dar vrea din răsputeri să afle de la ea. Vrea să ştie de ce are sufletul zbuciumat şi de ce nu îl lasă să îi alunge valurile tristeţii din inimă. Se opreşte în faţa ei şi suspună. Începe cu o voce scăzută:

– Cătălina, murmură el.

Fata are privirea în pământ.

– Cătălina, de ce nu ma priveşti? continuă el, vizibil emoţionat.

– Nu pot, Daniel! Chiar nu pot, se apără adolescenta.

Fără să ezite, băiatul îi ridică bărbia Cătălinei cu două degete, privindu-i faţa înecată în lacrimi. Dar ea tot nu vrea să-i vadă ochii lui ca două pietre nestemate.

– De ce? stăruie adolescentul.

Aceasta îl priveşte într-un final. Plânsul ei zgomotos e ca un recviem pentru urechile îndragostitului ce o ţine de mână. Ea îşi pune capul pe pieptul tare al băiatului şi i se confesează:

– Urăsc lumea asta şi îmi urăsc viaţa! De când mă ştiu m-a interesat părerea lumii, iar ea m-a distrus. Sunt urâtă şi nu te merit! Chipul tău îmi inundă mintea cu iubire, dar când îmi amintesc de al meu… Nu, Daniel! Braţele tale nu mă merită şi nici pieptul tău –se smunceşte din îmbrăţişarea lui. – Nu merit nimic! Sunt o jalnică, spune fata, aruncându-se pe covorul de frunze şi încercând să înoate printre lacrimi, dar valurile mari şi sărate vor să o înece, să o omoare.

Daniel se aşază lângă ea şi îi ia chipul în palme. Cătălina continuă:

– Ce mult aş vrea să arât ca celelalte fete, ca nişte flori sălbatice, cu zâmbete tandre şi irezistibile. Eu sunt o salcie amărâtă de care toate persoanele se feresc. Nu am prieteni, nu am pe nimeni, spune ea epuizată.

Băiatul o priveşte atent. După o pauză scurtă se hotărăşte să monopolizeze el discuţia:

– Eu vreau să fii tu, Cătălina! Nu vreau să fii o floare sălbatică pentru că tu eşti un trandafir. Da, un trandafir pentru că ai spini cu care încerci să te lupţi împotriva lumii. Îţi ascunzi sufletul şi suspini. Rămâi cu speranţa că cineva o să reuşească să te dezbrace de acest scut şi să poată să te cunoască şi să te iubească pentru ceea ce eşti. Haide să luptăm împreună, Cătălina! Eu mă bucur că eşti scundă şi îmi place să te văd cum te ridici pe vârfuri ca să mă săruţi. Îmi place să citesc prin lentilele de la ochelarii tăi iubirea necontenită pe care mi-o porţi. Vreau să mă adâncesc în albastrul ochilor tăi şi numai tu să ai puterea să mă readuci în lumea asta nebună pe care încercăm să o învingem. Însă, Cătălina, eu nu am reuşit să te dezbrac de aceşti spini.

Oftatul dureros al adolescentei îl întrerupe, dar el îşi reia cu rapiditate confesiunea:

– Nu am reuşit să te dezbrac de ei pentru că mi-au intrat deja sub piele. Nu mai pot să trăiesc fără tine. Iubirea ta îmi anesteziază toate durerile sufleteşti. Ce sens mi-ar mai avea acum viaţa fără să te mai văd roşind atunci când îţi vorbesc? Cine s-ar mai juca zi şi noapte cu buclele mele? Lasă lumea să ne arate cu degetul. Lasă-i, Cătălina! Noi suntem prea ocupaţi să fim fericiţi, prea fericişi pentru lumea asta săracă în sentimente. Eşti frumoasă, Cătălina!

Şi o sărută printre lacrimi. Daniel nu a mai rezistat. Adolescenţii stau îmbrăţişaţi şi întinşi pe covorul ruginiu. Vântul îi priveşte mişcat şi începe să şuiere. Întreaga natură s-a emoţionat la auzul acestor vorbe. Dumnezeu ştie că lumea este rea şi de aceea i-a făcut pe cei doi să se întâlnească şi să se sprijine unul pe altul. Parcul este paralizat de emotii.

Cei doi îndrăgostiţi se privesc în ochi. Nu mai au nicio temere. Sunt împreună, iar lumea le este inferioară. Lumea este la picioarele lor acum.

– Eşti frumoasă, Cătălina!..