– Ha’ adham între Prolog şi Epilog –
În colecţia Lyra, Editura Mirton, Timişoara, 2010, au apărut Elegiile de la Bad Hofgastein, ale scriitorului Eugen Dorcescu. Le-am primit spre lectură, cu îngrijorarea mesajului din titlu, omul de pământ deschizând o cale a teluricului asumat în concept.
Scrise spre sfârşitul anului, septembrie-noiembrie 2010, elegiile dorcesciene poartă însemnul omului de pământ, ha’ adham, ca o nouă trecere spirituală întomnată. Citind (mi-este cunoscut, de acum, versul profund al autorului), întrevăd limpede acest noiembrie cuvântat elegiac, un noiembrie ca o mamă obosită, pregătindu-şi iarna, prefaţând-o.
Regăsesc monologul în căutarea dialogului cu Dumnezeu, dilemele existenţiale dintru o conştiinţă problematizantă în lumea noastră desacralizată, regăsesc acelaşi râu călătorind prin sensuri, complicând, tăgăduind şi formulând într-o ardere lentă. Dar, de această dată, râul melodic are o albie adâncită, poate chiar până în teluricul creativ al autorului, ca o iniţiere a însingurării omeneşti predestinate. Plecarea mamei dintre vii, dispariţia ei ca făptură pământeană şi această durere de fiu nu mai sunt doar umane, ci ţin de Fiinţa însăşi.
Între Prolog şi Epilog, cele 28 de elegii omagiale mamei au harul de a crea un univers închis, acea limitare a zărilor, acea închisoare a mentalului, izvorâtă de moartea părinţilor, părăsirea de neoprit şi întemniţarea sentimentelor celor rămaşi.
Sihurile, undele râului, curg povestind,
„Vântul adună de pe/ mormânt/ frunză cu frunză” şi rememorează momentele dragi, amintiri desfăşurate în slide show, aducând panseuri existenţiale.
De fapt, cred că în asta constă măiestria autorului: filtrarea filozofică între a fi şi a nu fi:
„între ziua de-atunci şi
ziua de-acum,
e numai această
cognitio mortis experimentalis”.
Nouă în stilul domnului Dorcescu, m-a marcat atenuarea evidentă a acelui homo religiosus, în favoarea filozofului punctual, glisat pe interpretarea momentelor epicizate. Această caldă confesiune „in personalia” este cu vector clar spre trecere, un discurs singur, un unic text dedicat, în ecuaţia mamă-fiu, pământ-om, aceleiaşi fiinţe:
„…cea mai prezentă,
în imensa-i
absenţă,
e mama”.
Flash-uri, parcă fotografieri vii, filmări de sentimente –
„Mama stă-ntinsă pe catafalc”, „ce-aş face, oare, /dacă mamei/aş dori/să-i trimit o scrisoare?”, „am rămas pân’ la ziuă, /privegind lângă ea” –
fac, dintr-o realitate funestă, relevări ale ego-ului vizionând, depăşind, sublimând hotarele cunoaşterii, conotaţiile ce tind spre absolutul ideatic:
„Acum,/ după această răscruce /de drum ,/ sunt altul…/Sunt altcineva”.
Dedublarea, încercarea străbaterii limitelor şi disperarea scindării, în această durere unică, irepetabilă, au dat versuri sacralizând mama, ca arhetip universal al devenirii materiei:
„În ce chip poţi plânge,
cum poţi a deplânge
pe cel care pleacă
din propriu-ţi
sânge?”
Şi conchide poetul, cu noema existenţialistă în imagine restrânsă:
„Ei au murit, poate
încă mai mor,
spre-a fi vie Fiinţa.
În adâncul ascuns,
sub iluzoria lume a
slavei deşarte,
Fiinţa-i sinteza de nepătruns
dintre viaţă şi moarte”.
Finalul elegiilor, Epilogul, m-a frapat, însă voi lăsa cititorilor fideli ai poetului Eugen Dorcescu să dezlege acest mister, întru bucuria înţelegerii adâncului albiei conceptuale, creatoare a acestor versuri.
Mai vreau doar să concluzionez în chiar ideea regăsită printre elegii, unde poetul spune:
„Citesc
Cien años de soldad în Bad Hofgaistein,
în Hotelul Germania, apartamentul
404, sus, pe terasă”.
Şi, pentru că mereu am înţeles acest roman marquezian ca pe însăşi filozofia modernă a singurătăţii genetic umane, voi cita din finalul său relevant, poate pentru închiderea cercului nimbus al poeziilor lecturate:
„Dar înainte de a ajunge la versul final, înţelesese că nu va mai ieşi niciodată din odaia aceea, căci stătea scris că acea cetate a oglinzilor (sau mirajelor) va fi ştersă de vânt şi alungată din memoria oamenilor (…) şi că tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna şi avea să rămână pe vecie de nerepetat, căci seminţiilor osândite la un veac de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ.”
(Gabriel Garcia Marquez – Cien años de soledad).
Ce este omul de pământ, ha’ adham, aş fi întrebat.
Eugen Dorcescu a răspuns:
„Nu este decât o suflare, adică, în cele din urmă, nimic.”
Cristina Ştefan- ian 2011 |
Comentarii recente