Inocenţă

februarie 22, 2018 în Proză de Mihai Gindu

 

…Anemona, am pierdut pariul cu viaţa. Dacă ai şti, fie şi numai pentru o clipă, cât m-a costat acest lucru!

Nopţi albe în care am scris şi am citit, săptămâni cu sclipiri luciferice în care companioni mi-au fost Ambrose Bierce, Sheridan le Fanu şi al său ”ceai verde”, zile în care am uitat de mine însumi, în care m-am luat la întrecere cu imposibilul…

Te-ai întrebat vreodată ce ţine echilibrul lumii?

O lume în care viciul, perversitatea, crima, nebunia sunt la ele acasă, o lume în care pe bancnote este imprimat chipul Satanei, o lume care nu se deosebeşte, practic, prin nimic de Sodoma şi de Gomora… (Ba, da, rectific, printr-un singur lucru: Creatorul ”a uitat” să o distrugă).

Oare ce?

Am decăzut. Am murit. Am inhalat o doză letală de spleen.

*

Ingenuă făptură, îţi poţi imagina că, aflat pe marginea prăpastiei, bântuit de gânduri suicidale şi de o totală neconcordanţă cu lumea, ucis de propria imagine din oglindă, m-am îndrăgostit de tine?
Ar fi fost atât de frumos… Dar aparţinem a două lumi diferite, iar dragostea mea este ca a unui demon pentru un înger, ca a unui muritor pentru o zeiţă… Cum îţi imaginezi că te-aş putea primi în lumea mea, în care am cearcăne din pricina nopţilor nedormite, în care duhurile necurate îşi au sălaşul, în care amintitul ceai verde îmi este drog etern…

…Sau cum îţi închipui că m-ai putea primi în lumea ta, în care apar inorogi şi zâne, îngeri şi zei, o lume a purităţii şi a candorii, a aspiraţiilor celeste…

Fatal, vom fi despărţiţi. Pentru totdeauna.

De aceea am spus că am pierdut pariul.

*

Anemona… De ce îmi imaginez că ai face tot ceea ce face o femeie matură, de ce cred că ţi-aş putea simţi trupul gol lipit de al meu, de ce îmi imaginez că nicicând orgasmul nu ar fi mai extatic decât alături de tine…

Rătăcesc într-un univers străin, îmi este frică de propriii semeni, mi-e groază să ies din casă sau să mă privesc în oglindă. Mă simt ca un damnat, ca un Rimbaud al zilelor noastre, văd nori plumburii şi corbi care aşteaptă Jertfa Infinitului…

În ce lume trăiesc, de fapt?

Nori plumburii… Sânge… Eterna jertfă.

Omul nu va putea fi niciodată asemeni zeilor.

Şi nici eu nu voi putea trăi într-o lume imaculată, decât mult, mult după ce îmi va dispărea această oboseală colosală, această letargie magică, mult după ce soarele gălbui al după-amiezii şi demonii vor pleca din viaţa mea, mult după ce voi uita că
te-am întâlnit vreodată…

Voi ajunge în lumea ta după ce voi pieri, acum ai înţeles?

Plâng, în hohote amare, nestăvilite.

*

Am să te răpesc, dacă nu am altă soluţie. Te voi urmări pe stradă, apoi te voi sechestra pentru o perioadă nedeterminată.

Viol? Abuz? Sechestrare? Nebunie?

Ce mai contează cum vor fi catalogate faptele mele, ingenuă Anemona, dacă voi cunoaşte atingerea trupului tău, dacă voi lăsa, fie şi pentru câteva momente, cele două lumi să se întrepătrundă…

Da, adevărul e că întotdeauna oamenii au avut îndrăzneala şi nechibzuinţa de a vrea să îşi depăşească umila condiţie, de a dori să zboare… sau să fure de la zei focul. Aşa voi fi şi eu, Icar sau Prometeu modern…

Ştiu. Îmi voi primi pedeapsa.

Dar după ce voi gusta din trupul tău, după ce îţi voi săruta gleznele fine, după ce voi simţi picături din sângele tău cum îmi alunecă în gură…

Orgasm. Eliberare. Nebunie.

Da, ştiu, este o nebunie, dar dacă ai şti câtă pasiune am pus în acest plan, cât te ador, ca pe o fiinţă aproape nepământeană, cât mă usuc în lipsa ta, asemeni unei plante lipsite de sevă…

Am să te răpesc şi am să te ţin în apartamentul meu, ca pe un exponat de lux, ca pe un fluture rar care încă mai mişcă din aripi.

Însă pe urmă îmi voi primi pedeapsa. Zeii nu-mi vor tolera o asemenea ofensă.

*

…Am pierdut, murmur printre lacrimi, am pierdut pariul cu viaţa.

Fatală prăbuşire, fatidică interferenţă cu ”celălalt eu”, cel ce aş fi putut fi, dar nu voi deveni niciodată…

Rătăcesc printre ecouri pierdute în păduri malefice, printre şoapte de vrăjitoare, printre tenebre din care se mai pot ridica doar demonii şi corbul lui Poe…

Ceaiul lui Le Fanu şi-a făcut efectul. Nu mai ştiu cine sunt, nu mai deosebesc realitatea de ficţiune…

Mi se pare că ai fost deja a mea, că ţi-am simţit mirosul trupului proaspăt, că ţi-am gustat sângele, că m-am eliberat în tine…

Ai spus că şi tu mă doreşti… dar, pentru câteva momente, ochii ţi-au devenit fosforescenţi, pielea sângerie, şi atunci m-am temut că am inventat, că totul nu e decât o halucinaţie…

Nu-i nimic, te voi urmări pe stradă. Te voi lua de acolo, din mijlocul realităţii celei mai ”adânci”, şi nopţile pe care le vom petrece împreună nu vor mai fi simple plăsmuiri…

*

E un joc letal. Fireşte că nu aveam cum să-l câştig.

De ce m-am născut, de ce am citit ”Povestirile stranii”, de ce am impresia că tânjesc după o fantomă… De ce te-am cunoscut, Anemona?

După ce voi muri, se va şti. Dacă exista şi o altă soluţie sau nu.

Până atunci, îmi voi hrăni fiinţa din fiinţa ta, îmi voi extrage seva din respiraţia ta, îmi voi duce mai departe nebunia, ruina şi destinul…

Destinul de a mă fi născut în cealaltă lume.

Anemona, tu eşti un înger…

*

Am urmărit-o când ieşea de la şcoală. Inima îmi bătea nebuneşte.

Am mers după ea pe mai multe străzi, am fost atent să nu fiu, la rândul meu, urmărit, să nu mă audă, să nu-mi deconspir intenţiile.

Încă puţin…

Încă puţin şi fluturele se va zbate în plasă.

Încă puţin şi Anemona va fi a mea.

Da, şi acum îmi era frică să mă privesc în oglindă.

O urmăream atent, răsuflarea îmi era precipitată, tensiunea din interiorul meu era la cea mai înaltă cotă.

Brusc, Anemona s-a întors. M-a privit fix în ochi, cu căutătura aceea inocentă.

M-am oprit în loc, speriat.

Te ştiu, tu eşti scriitorul din blocul de vizavi”, rosti cu un glas cristalin. ”Nu vrei să mergem în parc să ne uităm la lac? Ştii… pot să aduc şi pisica, să ne jucăm cu ea”, adăugă, pe acelaşi ton naiv.

Atunci inima mi s-a înmuiat brusc, fiindcă şi un monstru dacă aş fi fost nu aş fi putut să nu mă înduioşez de cuvintele ei. Şi ceva s-a schimbat în mine.

Anemona, acum ştiu ce ţine echilibrul lumii”, am murmurat, pierdut. ”Inocenţa”. ”Da, inocenţa ne ajută să rămânem în viaţă…”.

M-a privit uşor intrigată, neştiind ce să spună.

Sigur că mergem în parc să privim lacul. Şi poţi să aduci şi pisica”, i-am spus, hotărât să o las să-şi trăiască adolescenţa şi să nu o tulbur cu viziunile mele de damnat.

Anemona a zâmbit, fericită, şi în expresia feţei ei am văzut, pentru prima oară, promisiunea Infinitului.

Am ajuns în lumea ta înainte de a pieri, acum ai înţeles?”.

Plâng şi râd, în hohote amare, nestăvilite.

O ultimă reprezentaţie pe Pământ.

Note