SONETE – MIHAI MERTICARU

octombrie 1, 2020 în Revista de Cristina Ștefan

 

MIHAI MERTICARU

SONETUL MĂREȚIEI UNEI CLIPE

 

Cu tâmpla-nsorită vii înspre mine,

Prin grădini celeste pline de-amintiri,

Prin gânduri plutind pe valuri de iubiri,

Să mă viscolești cu gesturi caline,

 

Din extaze, să-nfăptuiești noi zidiri

Unui timp bolnav ce pare că vine.

Cuvântul nerostit se soarbe în sine,

Imagini astrale se-nchid în priviri.

 

Speranței, cale mai dreaptă-i deschide,

Iubita mea, lumină din lumină,

Pune hotare uitării perfide,

 

Fulgerul zădărniciei, desfide!

Măreția clipei, ofrandă divină,

Blagoslovește-o , să fie deplină!

 

SONETUL UNUI MIRACOL

 

O punte peste-ale uitării ape

Nu poate fi decât  o orhidee

Primită-n dar, cu drag, de la o fee

Și ținută, de inimă, aproape.

 

O pace, poate gestul să încheie,

Securea războiului, să îngroape,

Vie pildă, istoriei mioape,

Războinicilor, fermecată cheie.

 

În galaxie de serenitate,

S-ar schimba planeta noastră bolnavă,

În paradis de grădini suspendate,

 

Într-o frăție și-o umanitate

Îmbarcate într-o singură navă

Aureolată cu cin și slavă.

 

SONETUL PARADOXURILOR

 

Ne-ndepărtăm, ca să fim mai aproape,

Ne înstrăinăm, ca să ne-ndrăgostim,

Ne dăm uitării, ca să ne amintim,

Trăim fericiți în vremuri satrape.

 

Ne tot amăgim că mereu o să fim

Și  ne schilodim prin cele hârtoape,

Într-o mie, suta nu mai încape,

Aruncăm averi pentru un succes infim.

 

Înaintăm printr-un ocean de zgură,

Planeta-ntregă, cu ură, se-ncinge,

Nu mai știm cine, prezentul, ni-l fură,

 

Dinspre strămoși, vine mustrare dură.

Din văzduh, o lacrimă se prelinge,

Luminosul viitor încet se stinge.

 

SONETUL DESTINULUI

 

Se frânge clipa la un capăt de drum,

Se sfarmă piatra, se sparge urciorul,

Se-ntunecă dintr-odată decorul,

Se schimbă toate într-o dâră de fum.

 

Apare, să-și joace rolul, actorul,

Dar șuvoiu-ntâmplării curge altcum,

Rămân niște zâmbete într-un album,

Prin lume, mai colindă, singur, dorul.

 

Frumos și mult viteaz a fost odată,

Cu nemurirea, credea că-i logodit,

Trăia într-o poveste colorată

 

Și-avea,drept strajă, un înger de fată.

Cu daruri alese a fost hăruit,

Într-o secundă, toate s-au năruit.

 

SONETUL UCIGAȘILOR DE CODRI

 

Trăim pe un pământ albit de oase,

Cu sânge stropit, cu lacrimi limpezit,

Cu multe comori, de Domnul, hărăzit,

Dar numai unora aduce foloase.

 

Ce mare bucurie, un codru înverzit,

Cu munți sâlhui, izvoare răcoroase,

Cu brazii ce, a rășină, miroase,

Tot ce bunul Dumnezeu a plăsmuit!

 

Natura îndumnezeită râde,

Dar plânge când intră drujba în  copaci,

Cănd lăcomia se preface-n gâde,

 

Lăsând în urmă plaga feței hâde.

Când vezi mârșăvia, n-ai dreptul să taci,

Demascați-i pe criminalii voraci !

 

 

Note