…A intrat de fiecare dată într-un rol.

A jucat, a râs, a plâns, chemat la marele joc al vieţii.

A urcat pe scenă, tremurând de emoţie, o emoţie pură, aproape adolescentină. Fiindcă a făcut-o de fiecare dată pentru voi.

Voi, cei mulţi, spectatorii. Admiratorii. Oamenii.

Şi a făcut-o în numele artei. Căci ce este mai sublim decât arta, ce ne cheamă cu cântec de sirenă pentru a ne smulge din vieţile noastre banale, din cotidianul absurd, pentru a ne ridica pe cele mai înalte culmi, pentru a ne ajuta să respirăm aerul înălţimilor?

Pentru a ne face să fim asemeni zeilor?

Ce dă culoare vieţii, ce conferă farmec dimineţilor triste, înceţoşate, în care ne-am pierdut identitatea, în care ne-am rătăcit faţă de noi înşine?

Ce altceva decât arta?

…Un rol. Un rol de saltimbanc trist, de clovn care trişează pentru a smulge un zâmbet copiilor din primele rânduri.

Un rol de soţ furios, de corporatist blazat, de pianist sinucigaş.

Un rol în care poţi fi oricine şi poţi face orice, un rol care te ajută să ieşi în afara timpului, să îţi ridici ochii către Infinit, chiar dacă eşti doar un sărman prizonier al planetei Pământ.

Zâmbeşti, râzi, plângi, tremuri, visezi. Fiindcă este rolul vieţii tale, în care urmezi o carieră, iubeşti o femeie, devii părinte, urci pe un munte, te închini într-o biserică.

Simplu, natural, fără emfază – şi totuşi atât de complicat.

Fiindcă rolul vieţii este cel mai greu.

…Un rol. Un rol în care te iei la întrecere cu destinul, în care păşeşti, încet, pe o scenă de teatru, transfigurat, ardent, divin.

Cerurile se deschid deasupra ta, dar în egală măsură stai pe o trapă care duce către Iad.

Aceasta ne este condiţia de muritori imperfecţi, supuşi păcatului, viciului, blestemului. Chiar dacă avem, de multe ori, aspiraţii celeste.

Suspendaţi între Cer şi Pământ, iubind şi urând.

Sperând şi deznădăjduind.

Dând viaţă şi ucigând.

O scenă, da, o scenă!

Întreaga butaforie pentru artist, vă rog!

Acum, căci actorul nu poate să mai aştepte.

El se află pe Pământ cu o misiune, o misiune înaltă, nobilă, în care spiritul domină, iar poverile trupului contează prea puţin…

Misiunea de a face lumea să zâmbească după Hiroshima.

Să renască, să fie vie, să iubească.

Chiar şi după un Holocaust.

Să vă facă mai buni, pe voi, spectatorii, dar în egală măsură să se înalţe şi el însuşi, artistul aflat în misiune. Fiindcă este un proces viu, interactiv, şi nu o demonstraţie.

Fiindcă actorul iubit de Dumnezeu vă iubeşte, la rându-i, nespus de mult.

Pe voi.

Voi, cei mulţi, spectatorii. Admiratorii. Oamenii.

Vrea să vă dăruiască dreptul la eternitate.

…Un rol. Căci ce este un rol, decât speranţă?

Dar ce este speranţa?

Acel resort tainic, intim, care ne face să zâmbim chiar şi după ce am fost batjocoriţi.

Acea minune, acea magie.

Speranţa este, poate, un fel de paşaport către o fericire pe care nu ştim sigur dacă o vom atinge, dar undeva în interiorul nostru credem că o merităm.

Şi ea ne ţine în viaţă.

Pentru a duce povestea mai departe, pentru a perpetua o specie care a ştiut să guste şi sublimul, nu doar decadenţa.

Acel simbol cu care omul a înfruntat moartea.

…Avem nevoie de o poveste specială pentru a trăi, de o fabulă modernă, fiindcă altfel, încrâncenaţi, crispaţi, falşi, ne vom rătăci în nimicnicia existenţelor noastre fade, ne vom pierde propria identitate.

Avem nevoie de reprezentaţia artistului şi de scena de teatru, de sala de cinema, de galeria de pictură, de bibliotecă, pentru a evada în eternitate…

Avem nevoie de el, aşa cum şi el are nevoie de noi.

Fiindcă fără noi, e ca un peşte ieşit în afara apei.

Se sufocă, nu poate să trăiască.

Dar ce au făcut oamenii?!

Şi-au vândut sufletele pe nimic, au deviat de la misiunea lor iniţială, şi-au trădat eul.

Pentru bani, pentru funcţii, pentru interese meschine.

Pentru lucruri atât de mărunte şi de trecătoare, încât n-ar merita efortul nici măcar să le aminteşti.

Dar ei asta au făcut. S-au închinat diavolului, s-au vândut, au sacrificat totul pe altarul banului şi al puterii deşarte.

Au apărut noi generaţii, îndreptate cu bună-ştiinţă către asta, desensibilizate, mercantile, egoiste.

Totul, pentru “a te realiza în viaţă”.

Dar ce înseamnă, cu adevărat, a te realiza?

N-aţi înţeles.

Iisus n-a avut nici dolari, nici funcţii.

Şi a fost cel mai bogat om din lume.

Atât de bogat, încât ne-a lăsat şi nouă pentru mai bine de două milenii din preaplinul înţelepciunii sale.

…Ce aţi putut să faceţi?

L-aţi sacrificat pe artist pentru târfă, pentru patron, pentru bancher.

Aţi ucis mitul nemuririi pentru gloria deşartă.

…Iată, actorul păşeşte, plângând, pe scenă.

Plânge în hohote, se zguduie de atâta plâns.

Fiindcă e ultimul său rol.

Cel mai greu şi cel mai important dintre toate.

A iubit odată cu voi, a pus pasiune în tot, în atingerea femeii, în escaladarea muntelui, în vuietul stadioanelor… A râs şi a plâns, fiindcă nu e altceva decât un om, ca şi voi. A simţit, a respirat, a dorit.

Însă acum a venit momentul de adio.

Trebuie să lase în urmă această lume imperfectă, pentru a se dedica eternităţii, pentru a gusta magia absolutului.

Ultimul popas, eliberarea sunt ca şi cum ai decola cu un avion de pe o pistă: mai auzi pentru câteva momente huruitul motorului, dar apoi te îndrepţi către azimuturi. Către infinit.

Atât de mult ar fi vrut să-i fiţi alături, să vă ia şi pe voi!

Să simţiţi împreună aerul rarefiat al înălţimilor în care se avântă vulturii!

Acum, el pleacă, cu o ultimă (şi delicată) reverenţă.

Lasă în urmă o lume plină de pasiune, dar şi de durere, încărcată de magic, dar şi de suferinţă.

Alte şi alte generaţii vin din urmă, cu noi mentalităţi, cu noi obiceiuri.

Ce veţi alege? Eternul sau trecătorul? Pasiunea sau cinismul? Iubirea sau egocentrismul?

Aţi râs, aţi plâns, aţi aplaudat la ultimul rol al artistului.

V-au impresionat transfigurarea sa, dăruirea, veridicitatea.

Aproape că aţi fi vrut să urcaţi şi voi pe scenă.

Aţi fost unanim de acord că aceasta a reprezentat, cu adevărat, capodopera, ceea ce transcende timpul, spaţiul, terestrul.

Aţi fi dorit, poate, şi un bis.

Dar niciunul nu a înţeles că fără participarea voastră, fără a arunca la coşul de gunoi al istoriei toate bunurile dobândite, pentru salvarea sufletului, fără profunda schimbare a eului vostru interior, actorul va avea cel mai mult de suferit.

Va intra în transă, apoi va rămâne inert pe scenă, livid, golit de energie, muribund şi, mai presus de toate, neîmplinit. Fiindcă nu-şi va putea duce la bun sfârşit ultimul rol, cel mai greu şi cel mai important. Fără voi, îl va rata.

Şi totul va trebui luat de la început, de un alt actor.

Niciunul, am spus?

Iată, acolo, parcă, în rândul al doilea…

Cineva a strâns în mâini biletul şi i-a promis artistului că-l va urma.

Pentru că ultimul rol trebuie să fie cel mai frumos dintre toate.