Spor la treabă, gușterule! Nu mai pierde timpul cu tot felul de bazaconii și treci la împins bușteni la deal. Sau la strecurat nisipul din curte.
Caut metafore. Pe stradă. Cuvintele și-au aruncat fularele și stau întinse la soare agățate de crengile cireșilor neînfloriți. O poveste caut. Nu metafore. O poveste în care să mă ascund. De mine. Mai bine aș căuta clienți, nu? Clienți pentru iluzii. Iluziile noastre. Plătite cu vârf și îndesat. Și revândute apoi altora. Cu adaos. Cu TVA. Cu accize. Uneori donate. De Crăciun. De Paște. Ori de ziua patronului. Sau în pragul expirării. Normal: și iluziile au termen de valabilitate. Nu, nu e adevărat că n-au. Au și ele. Mai toate. Noroc că producția nu se oprește. Apar altele. Pe bandă rulantă. Că doar e consumismul la putere. Unii le vând cu bucata. Alții la kil. Sau la litru. La pet. La bax. Ori la vagon. Cu discount. Cine cumpără mai multe ia mai ieftin. Să-i ajungă. Până trece criza. Că și ele obosește uneori. Să stea așa, la vedere, fără jenă, în pielea goală. Și mai aruncă pe ele câte o haină veche din fire de logică. Din păr de coada animalului ăla de-i zice bun simț. Ori simțul ridicolului (nu mai țin minte ezact). Da` trece repede. Criza. S-atunci cine are pe stoc iar își îmbată clienții. Și vinde în profit. Iar profitul e, normal, cea mai mare. Iluzie. Zic și eu. Care n-am parte.
Unde se poate ascunde o metaforă? Într-o poveste? Unde mai găsesc o poveste? Într-o metaforă? Nu prea dau de astea. Nici de una, nici de alta. Doar de iluzii. La tot pasul. Dar daca… ? Da, ar putea fi. Posibil. Să existe împreună. O perioadă. Scurtă. Măcar până, obosiți, terminați. De citit. Și ce? Credeți că vă alegeți cu niscaiva metafore? Cu vreo poveste? Păi, de unde? Iluzii, dom-le! Vedeți? Ce spuneam acu` vreo treișpe` rânduri? Toată lumea vinde. Eu le dau gratis. Luați d-aci că are nenea. Proaspete. Fără E-uri. Da`, grijă mare! Să nu care cumva să vă cadă grele. La lingurică. Ori pe picioare. Vă vor strivi. E grase rău. Că le-am hrănit cu boabe de speranțe. Deșarte. Și le-am dat să pape muguri de fluier. A pagubă. Și au băut doar apică rece de izvor. De bârfe. Așa că, atenție mare! Cum le manipulați. Și mai ales, să nu vă manipuleze ele, mai degrabă. Decât așa, prêt de o clipă de visare. La fericire. Eu tot vă zic, da` să stau de pază să nu vă apuce de urechi, n-am cum. Că am și eu probleme cu ale mele. Alea de le-am cumpărat de la alții. Că p-alea nu vi le dau. Poate mai încolo. După ce mă asigur că le-am dresat îndeajuns de corect încât să nu vă muște de beregată. Că nu vă vreau răul. Nu de alta, dar cui mai ofer eu, ulterior, altele?
Ca pe frezii de 8 martie. Ca pe halbe de 19 noiembrie.
Ce, v-ați răzgîndit? Nu mai doriți? Aveți dreptul. Da` să nu vă pară rău. Că v-am zis că e naturale. Fără silicoane. Fără farduri. Fără paiete. E goale. Așa cum le-a lăsat mama lor. Inocența. Așa cum le-a educat bunica lor. Nebunia. Cum adică unde le-am găsit? De unde atâta suspciune? Nu, nu sunt de pe jos. Nu sunt de la second hand. Nu sunt “made în China”. Dar nu-s nici furate de la supermarket-urile scoțiene (acolo-s atât de păzite că nici james bond n-ar reuși să le subtilizeze) ori câștigate ușor din alba-neagra.
Ce e neclar? Nu-s găsite, părăsite, furate, cumpărate ori clonate. Îs ale mele. Ne-am născut în aceeași zi. Împreună. Am crescut. Ne-am jucat. Ne-am julit genunchii. Am râs ca proștii. Am plâns ca proastele. Am copiat. Am chiulit. Ne-am îndrăgostit. Și de alții, dar și de noi înșine. Ele de mine și eu de ele (nu cumva să credeți alte blastamatii). Am dormit și-am mâncat împreună. Nedezlipiți. Coșmarurile le-am împărțit pedindoua. “Siamezi” scria pe noi. Dar gata: m-am săturat. Și ele de mine. D-aia le dau gratis. E divorț cu înțelegere. Deplină. Ele au iluzii că vor găsi o gazdă mai bună. Eu, că le voi înlocui cu altele. Mai apropiate de realitate. Iluziile iluziilor mele sunt la fel de… iluzii ca iluziile mele (hai că asta-i de premiul Nobel pentru literatură, nu?) și nici măcar nu realizează. Le las în pace. Cum să mă cert cu ele? Nu-s chiar atât de nebun. Mai am ceva până la momentul ăla. Nu mult, dar nici puțin.
Acum o să fac liniște. Iluziile mele vor să doarmă. Dacă mai scriu, oricât de puțin, n-au cum. Sar să-mi dea sfaturi: “vezi că acolo ar fi trebuit să întărești ideea, dincolo ai cam lălăit-o, la chestia aia ar fi trebuit o virgulă, ceva mai sus sunt prea multe”. Așa că mă opresc. Dacă zic că va urma și nu mă țin de cuvânt, luați-o și voi ca pe una nou născută. O bebeiluzie.
Altfel, măcar trebuie s-apreciați că n-am scris nimic, dar absolut nimic despre deziluzii.