M-am agățat cu gândul de-un colț de infinit,

Sub genele tăcerii, aproape-am adormit.

Trecutu-mi suflă-n ceafă – un pașnic alizeu,

Pe roata amăgirii am mai rămas doar eu.

Încet se estompează și ultimele veri,

Sculptate-n nemurire-s minutele de ieri.

Năvalnica pornire îmi dă, acută, ghes

Să fug de remușcare, secunde noi să țes.

Din brațele mâhnirii m-am smuls, acuma știu:

În săbii ascuțite nu poți rămâne viu!

La sute de icoane dacă m-aș închina,

Nu aș învinge timpul, el tot m-ar tachina.

Fantomele de clipe ce au murit de mult

Se strâng neputincioase, într-un grăbit tumult,

Mă urmăresc fidele, înaintând tiptil,

Parcă-s figuri de ceară – un cimitir subtil.

Cu timpul, mână-n mână, și astăzi mă mai plimb

Prin umbrele de lacrimi, ce i le-aș da la schimb.

Pe ziua care vine e-o mască fără chip,

O nouă aventură cu ea vreau să-nfirip!