când devii trist rămâi singur în pragul casei tale

ca un copac ce nu cunoaşte libertatea mersului

te slujeşti de cuvinte ca de o plasă de prins muşte

atâtea lovituri de ciocan în piatra filozofală

şi nimic nu explică moartea

construieşti singur temniţe în care îţi închizi pe viaţă culorile

laşi liber negru culoare pe care poţi fredona în voie

după îndoielile sufletului tău

noaptea te ucide sub poveri pe care nu le mai poţi duce

nu ai găsit nicio divinitate care să dăinuie

care să-ţi mişte puţin sufletul

aşa cum ceaiul luat împreună după clipele de dragoste

îţi înmuia oasele

că simţeai cum dormeau în tine toţi îngerii şi visau liber

istorii simple fără eroi şi fără cuceriri

acum cuvintele ţi-au îmbătrânit subit

iar moartea lor nu e decât un mod de a marca timpul

un tic ceva mecanic ce învârteşte lumea pe degete

cu sens fără sens nu-ţi mai pasă

ca-ntr-un muzeu în care nu se mai moare

se alunecă doar dintr-un timp în altul

până când oamenii din jur devin oameni normali

iar normalitatea o uşă falsă

mai falsă decât zâmbetul Mona  Lisei