Într-o lume imperfectă, suntem jalnici manechini,

Îmbrăcați la repezeală într-o haină grea de spini.

Cocoțați, ades, pe-un soclu de penibile visări,

Ne alegem doar cu prafu-n repetabile-amânări.

Fire de nisip răzlețe de pe coama unui val,

Eșuăm pe-un țărm de temeri, lângă Marele Final.

Șubreziți de anotimpuri cu îngheț total la sol,

Uneori plonjăm scolastic din zăpadă în nămol.

Nu mai știm unde ni-e locul, temniță-i al nostru trup –

Suflete prizoniere-n orizonturi ce erup.

Călători pe-un soi de vrajă ce ne ține încă treji,

Să ieșim dintre ruine nu mai suntem astăzi breji.

Unde ni-e mândria, scopul? Căci „mijloacele“ n-ajung

Să fim iar luați în brațe de-un destin bolnav și ciung!

Oboseala ne cuprinde, suntem groaznic sictiriți

De scenetele banale dintr-un teatru de bandiți.

Ce ne-oferă viitorul? Nu mai suntem curioși,

Rătăcim prin mușuroaie și ne credem grandioși.

Într-o lume imperfectă, n-avem cum să fim perfecți!

(Reciclat dintre epave, este greu să te accepți…)