Cel mai bine mă simt afară. Nu neapărat în natură. Poate fi și la teatru. Într-o cameră de hotel. La coadă la impozite. În magazinul de la capătul străzii. În sala de așteptare din gara sordidă. În garsoniera iubitei. În crâșma cu aere de restaurant. Chiar și pe treptele Tribunalului. Nu acasă. Pereții ăia îmi strigă mereu să fug. Oriunde. Îmi țipă în urechi. Nici nu contează dacă îmi vor binele sau răul. Dacă simt nevoia să nu fie deranjați de prezența mea ori pur și simplu nu suportă pe nimeni. Nici eu nu-i agreez. N-am stat prea mult să mă gândesc la motive. E destul de clar că senzația e strâns atașată vârstei. Poate și singurătății. Poate. N-aș băga mână în foc, dar e posibil și asta. Deși, e puțin probabil. Îmi place singurătatea. Mult. Aș zice chiar “enorm îmi place singuratatea”.

 Ea e doar o altă întâmplare. E doar un alt bilet de loterie necâștigător. De ce nu mi-ar plăcea? Când aleg să joc sunt pe deplin conștient că întâmplarea de a nu câștiga e cea mai certă incertitudine. Biletul ăsta n-a fost de la început necâștigător. Inițial a fost o dorință. Simplă. Fără aere aristocratice. O iluzie asumată. O diafragmă în calea progeniturii lui “stiu clar ce urmeaza”. Pentru că e înfricoșător să știi ce urmează, nu? E de ajuns că știm cum se termină.

 Bat câmpii. Nu e prima oară. Dar acum îi bat bine. Îi rup în bătaie. Încerc să-i las fără suflare.

 Singurătatea înseamnă, pentru mine, cel mai sigur mod de a nu fi fals. Oamenii din jur îți cer mereu să le arăți măștile pe care le-ai confecționat de mic. Multe. Din ce în ce mai multe.

 M-am întrebat deseori de ce sunt atâția oameni care adoră să meargă la teatru. Fac parte dintre ei. Nu e doar nevoia de cultură, relaxare sau divertisment. Motivul real e nevoia de a fugi din realitate. E un altfel de drog. O altfel de evadare. Uitarea de sine. Măcar și pentru câteva minute, dacă nu pentru câteva ore. E atât de obositor să fii tu însuți, nu? E atât de neinteresant să-ți conștientizezi prezența, luciditatea, așteptările. E atât de plictisitor să te cunoști atât de bine. Și mai ales este atât de deprimant să trebuiască să afișezi altceva, mereu altceva decât ar impune momentul, situația.

 Singurătatea este demachiantul care mă transformă din gheișă în sfânt. Ori în demon. E analgezicul care îmi ucide durerea. Nu mă vindecă de mine. Nu mă apără de ceilalți. Nu-mi prelungește viața, dar nici agonia. Singurătatea îmi anesteziază înstinctul de autoapărare. Îmi permite să sufăr cu sinceritate. Îmi dă voie să urc pe podium plângând. Îmi cere să râd când miros a hoit. E adrenalina fără de care pericolul liniștii mi-ar fi total necunoscut.

 Singurătatea mă unge cu ciocolată, mă tăvălește prin praf de alune, mă flambează și apoi mă înghite. E ușa care nu scârție niciodată. E prietenul pe care îl urăsc, e dușmanul pe care îl iubesc. E singura factură pe care o aștept fără emoție.

 Nu-mi place singurătatea. Știu, tocmai am scris altceva. Nu e nicio contradicție. Absolut niciuna. Și cred că nici nu trebuie să explic. E logic. Ori poate nu. Pentru mine e. Fără dubii. Îmi place singurătatea pentru că nu-mi place să fiu singur. Îmi place să fiu singur pentru că nu-mi place singurătatea. Și, de fapt, nu-i nicio scofală cu singurătatea asta. Singurătatea nici nu există. Ar fi prea frumos. E doar o altă senzație. Identică cu aceea că sunt. Că suntem.

 V-am zis că-i snopesc. Asta fac. Până obosesc. Noroc că obosesc repede. Dar nu azi. A venit vremea să-i bat fără milă. Să mă țină minte. Îi joc în picioare. Da, câmpii. Altfel, ar trebui să suport menghina pereților ăștia care zbiară la mine.

 N-am timp. Niciodată. O altă senzație. Groaznică. Dacă mă gândesc să fac ceva, orice, imediat realizez că nu-mi ajunge timpul pentru a realiza ce mi-a trecut prin cap că ar trebui să fac. Indiferent ce. Terorizat. Ăsta e cuvântul. Mă indispune gândul că dacă încep ceva e întotdeauna altceva mai important de făcut. Și asta se întâmplă mereu. Trebuie să fac duș. Un lucru banal, nu? Aș sta sub duș toată viața. E o chestie aproape lascivă. O plăcere maximă. Și totuși, de fiecare dată, ezit să mă deplasez în baie. Mă gândesc instantaneu că mai întâi ar trebui să șterg praful prin casă. Sau să dau cu aspiratorul. Ori să citesc despre Kim. Ori despre Angelina. E o chestie de priorități. Știu bine asta. Dar nu mă pot decide. Și timpul (da, ăla pe care nu-l am) trece. Și nu fac nici duș. Nu șterg nici praful. Și nici altceva nu fac. Blocat în procesul alegerii perfecte îmi conștientizez zbuciumul, îl așez, la loc de cinste, în panoplia celorlalte afecțiuni si… Asta-i tot. Desigur, promit că mâine va fi altfel. Chiar programez ordinea acțiunilor. Planific. Organizez. De mâine totul va fi mult mai simplu. Acum am un plan. O cale de urmat. Și vine mâine. Plin de entuziasm purced spre baie. Doar că, până la duș, trec mai întâi pe lângă wc. Și totul sa duce de râpă. Toată organizarea. V-am zis: întotdeauna mă gândesc că, mai bine fac altceva în loc de ceva. Sau ceva în loc de altceva. Și acum chiar fac. S-ar putea spune că e un pas înainte, nu? Să zicem. Dar ordinea stabilită ieri s-a destrămat. Bulversat, fac imediat dușul ăla cu speranța că voi reuși să bifez tot ce mi-am propus. Dar apa e foarte fierbinte. Așa cum îmi place. Căldura aia mă moleseste. Teribil. Ar fi urmat praful. Norocul lui. Dacă mă gândesc bine, pudra fină de pe mobilă din sufragerie nici nu mă deranjează. Și la corectitudine răspund la fel: nici eu pe ea. Mai bine mai trag un puișor de somn. Dar nu e mereu atât de simplu. Unoeri e de-a dreptul dramatic. Ca atunci când trebuie să ajung neapărat la o oră anume undeva, nu contează unde. De exemplu, la serviciu. Și apare iar blocajul. Dilema. Senzația aproape dureroasă că pierd timpul. Acolo. Că aș putea face ceva mult mai important în loc de. Să privesc un fir de iarbă. Cum crește. O frunză. Cum cade. S-o ridic. S-o tai. Da, pentru maidanezi. Să-mi fac o țigară. S-o chem pe Tanța. Să-i rup rochia. Ori măcar ciorapii. Să sfărâm între dinți o boabă de cafea. Să pun pe limbă trei picături de coniac. Să citesc despre creșterea economică. Să scriu o poezie. Măcar un epitaf. Să trăiesc. Și mă uit la ceas și uit de toate: iar mă așteaptă șeful cu agenda în care notează minutele de întârziere. Zilnic face asta. Degeaba îi explic. Că nu e simplu deloc. Că lupta se duce în mine fără să mă pot împotrivi. Și promit. Lui. Mie. Că mă fac băiat gigea. Cuminte. Punctual și interesat. Și sunt sincer. Nu mint. Vreau. Mă străduiesc. Din răsputeri. Doar că, mâine e o altă zi. E iar mâine (dacă ar fi să analizez foarte serios, cred că principalul vinovat de zbucimul meu e, desigur, mâine; dacă mâine n-ar exista, azi m-aș putea schimba).

 Și iar sunt asaltat de gândul că trebuie să aleg. Altceva mai important. Altceva altfel decât ceva. Ce e mai important decât ce e mai important și mai important? Normal că altceva, mai important. Ori ceva și mai important.

 Să alegi ce ar trebui să faci dacă trebuia să faci înainte de a face ce trebuia să faci. Bine că n-aveți problema asta. Fericiților! Nici nu realizați cât de fericiți trebuie să fiți.

 Dar întrezăresc o scăpare. De sub papucul greu al dificultății de a alege. De ce să aleg eu ordinea? De ce să decid? De ce atâta neliniște? Las totul la voia întâmplării. Da, întâmplarea aia pe care o divinizez. Sau și mai bine: mă însor. Și-am scăpat. De orice alegere. Nu voi mai avea decât de făcut. Nu de ales. De executat. Ce simplu. Cum de nu m-am gândit până acum? Păi, tocmai pentru că n-aveam timp. Tot timpul era dedicat alegerilor. Gata, asta e soluția!

 Ar mai fi câteva mici alegeri. Tânără ori nu prea? Slabă sau nu prea? Brunetă sau nu prea? Albă ori nu prea? Săracă ori nu prea? Tanța sau nu prea?

 Ceva albastru.