Oare ce să fie mai util spiritului: să potrivim cuvintele în dantelăria figuraţiei poetice ori să ne eliberăm de noi înşine în mărturii către cei ce vor a cunoaşte viaţa dincolo de aparenţa ori substanţa cuvântului? În molcomia naturii omului, prima alternativă e la locul ei, dar poetul neliniştit de combustii ample, fremătânde, nerăbdătoare nu-şi mai poate ţine în frâu firea ca pe un cal nărăvaş şi cere să fie ascultat. Iar dacă acelaşi poet are exerciţiul relaţiilor publice (ca un PR), drumul de la emiţător la receptor este aproape neted. De fapt, aici se află încă o faţă a ceea ce Tudor Vianu dezvolta (în „Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului“) ca tranzitivitate şi reflexivitate a limbajului. Desigur, în poezie delimitarea este un sacrilegiu, dar o supremaţie teoretică nu poate încurca înţelegerea textului tocmit artistic.
Am parcurs aproape fără pauză cele circa o sută de poeme din prezentul volum şi mi-am făcut tot atâtea însemnări pe marginea lor. I-am configurat, mai întâi, un chip general, ca apoi, cu fiecare strofă, să adaug linii, tuşe, culori. A ieşit portretul, interior, al unui făuritor de frumos şi de atmosferă frenetic, cultivat, sensibil. Din experienţa celor câteva ore de lectură s-a rotunjit o lume-pereche a celei pe care o trăim. Aşa ni se pare, când de fapt ea ne trăieşte pe noi. Să exemplificăm cu eşantioane din acest amplu discurs, derulat cu un firesc exemplar.
Mai întâi, să-l cunoaştem pe autor şi să-i ascultăm confesiunea care ne-a determinat titlul însemnărilor de faţă: „Focul mă arde mă bucură nespus/Mă doare splendoarea ce-o mistuie-n vatră/Sunt lemn ce arde şi flacără-s/Sunt scânteie ascunsă în piatră“. Alegoria la care ne pofteşte poetul face posibil totul, ca această metamorfoză a omului mutat în peisaj: „dacă anul nou/ar avea talent la desen/am fi înfăţişaţi pe piatră/cu petarde după urechi/ […] proclamaţi zei stupizi/care aşteaptă o minune/cu ochii pe ceas“. Litografia rezultată este chiar chipul nostru în oglindă: nefardat, viu, pecetluit pentru cei de după noi. Nici poetul nu se lasă mai prejos: îşi creionează o clepsidră, fie ea şi pe jumătate, ca „într-o piramidă cu vârful în jos“ (respir). (Ar fi fost acuzat de manierism dacă ne-ar fi dat ambele triunghiuri, echilaterale, reunite la vârf.) A nu se crede că nu ne subjugă echilibrul în toate: un clar alter ego ne pândeşte, ne cenzurează mereu, îndeosebi când poartă numele de „omul nou“. Perechea, „omul vechi“, „se dă tiptil jos din pat/şi se uită pe gaura cheii//direct în pupila celuilalt“ (pândă). Reflexul e previzibil: ne întoarcem spre noi înşine („îmi simt sufletul ca o brazdă întoarsă“), într-o autoscopie salvatoare („vreo două ceasuri ies din mine ca un iepuraş dintr-un joben“).
Nu avem prea multe căi de a ne salva. Una dintre ele, sublimă, este scrisul, „ca într-o spovedanie/spre foaia albă“ (un amurg în plus), pentru că „din cuvânt ne-am născut/şi în cuvânt ne-om întoarce cu toţii“. Ispita e una reală, ca la începutul lumii: „nu se răcise bine cuvântul Dumnezeu şi-l trecea/dintr-o mână în cealaltă ca pe un cartof fript în spuză“, iar „şarpele imaginaţiei apăru zvelt bine crescut gânditor“. Da, numai că infernul nu (mai) are loc decât în mintea noastră: „am realizat definitiv că nu există iad“ şi că obişnuinţele trebuie corectate: „am scris atunci rapid o scrisoare-manifest în care ceream să se/renunţe la a culpabiliza smoala atribuindu-i intenţii infernale/iar furcile care or fi avut un rol istoric în proclamaţia de la padeş/să nu mai fie coborâte fără niciun fel de discriminare în subterane“. Ne amăgim că răul e pe pământ, unde cotidianul bestsellurilor „îţi promit fericirea în fix 30 de zile“. Altele sunt pseudoîncăperile în care ne mutăm: din „butoiul cinic/al înţelepţilor fără nemurire“ se aude acelaşi refren – „daţi-mi câţiva oameni/care să nu fie păsări de sticlă“. Un om integru, ca realizatorul de emisiuni radio sau TV, ştie să întrebe, dar să şi asculte. Nu e un automat care salută – „bună seara doamnelor şi domnilor“ – şi „apoi uită cine este“ (jocul lui Dumnezeu trece pe aici). Din nefericire, „sunt tot mai mulţi înţelepţi cu imunitate/nimeni nu se miră, nimeni nu se îndoieşte“ (un dubito minor). (A se vedea şi „La masa presei“, de Octavian Dobrişan – Craiova, „Autograf MJM“, 2013)
Poezia salvează viaţa. Aşa pare a clama autorul, care răstoarnă dictonul latin genus irritabile vatum. Operă divină („Doamne/acum între noi/cât de disperat erai atunci/când ai creat poeţii“), se bucură de privilegii majore: „au raiul lor aparte/cu versuri în rime îngereşti“. În felul acesta, casa tipăriturilor e o catedrală, iar cărţile, icoane: „dacă aţi şti cum e/să umbli prin librării/de unul singur/cu timpul dat pe silent/[…] să le dai naibii pe toate/doar să hălăduieşti printre rafturi/ca printr-o pădure veche umbroasă“.
Despre ce (mai) scrie „sebi cel nebun după poezie“? Întâi, despre cei apropiaţi, oprindu-se la pater familias: „până la urmă sunt os de moarte/din moartea tatălui meu“. Fără a fi „un antropolog care toarnă întruna „clei peste sentimente“ ori un practicant al spiritismului („noi ne adunam pe înserat grăbiţi în jurul mesei cu faţă albă“), „tatăl meu a devenit un mit“, mai precis „e o poveste“. „Plecarea tatei“, când „cerul/era prelungirea/albastrului din pupila lui“ (la început), e pasul „într-o călătorie mare/deschisă din cartea de basme,/închisă în mintea copilului“. Consecinţa e una singură: „la începutul primăverii/pământul tuturor gropilor/miros a tata“ (27).
Apoi, despre altele: armata, spaţiu al depersonalizării („din soldat nu a mai rămas/decât o coloană de soldaţi“), neîmplinirea („toţi ne vindecăm de dor/odată cu trecerea timpului“), feminitatea şi jertfirea ei („erai atât de frumoasă/încât te-aş fi zidit/între pereţii sufletului meu“).
„Paşi perfecţi pentru ars moriendi“, versurile ne pun pe gânduri în perspectiva marii treceri. Fie că „e un şarpe de mătase“ (sunt liber), fie „o respiraţie din jocul [arghezian, am zice noi] de-a v-aţi ascunselea“ sau „o muiere prea parfumată“, „frica oarbă“ devine până la urmă o chestiune strict personală: „pot să-mi văd în sfârşit de moarte ca de propria afacere“ (un adevăr pentru cealaltă parte). Pentru aceasta nu e nevoie de dascăl anume: „eu iau lecţii despre moarte/autodidact Doamne/cel mai bun dintre toţi“. Ecoul eminescian e pe aproape: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată“. Sfârşitul lumii – care e sfârşitul fiecăruia dintre noi – e amânat pentru „cine îşi va iubi vecinul de peste drum“. Rugăciunea e, înainte de poezie, calea regăsirii noastre. „La apa Vavilonului“, unde „şezum şi plânsem“, „în sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre“ (Dosoftei, Psalmul 136), posibilă materie lirică pentru poetul de azi: „la râpa robilor acolo am şezut“ (ulei de candele); „între sălciile duminicii am îngenuncheat/acolo am plâns/ca un evreu bătrân am plâns“ (la albia râului meu de lacrimi).
Nu e singurul citat cultural care i se redeşteaptă cititorului: Nichita Stănescu ( frigul; un cerc din afara zilei; cal alb cu orbite albastre; la început; respir), Ionel Teodoreanu (seară la tisa-silvestri, după „Crăciun la Tisa-Silvestri“), Tristan Tzara (un copil lipit de tocul uşii), Mateiu Caragiale ori Fănuş Neagu, dar mai ales Bacovia (Spaţii necunoscute; ispite bacoviene ş.a.) trădează lecturile autorului, fără ca acesta să cadă, Doamne fereşte, în pastişă. O reverenţă adâncă se face în faţa întemeietorilor de limbă românească: „superbii armăsari ai fanteziei“ „mâncau jarul cuvintelor“ „la opaiţul lui eminescu, arghezi, bacovia, stănescu“ (călătorie spre Itaca).
Nu doar literatura mare l-a preocupat pe autor, ci şi lecturile lingvistice. Nivelul fonetic, neglijat de multă lume care scrie, este aproape de răsfăţ: „am un ierbar cu vocale“ („mă ştiu vameşii cerului/drept ăla cu ierbarul de vocale“) care „păreau identice“, dar de fapt ele sunt rostul aspiraţiei spre tărâmul celălalt: „să vină îngerul cu spada/să taie nodul în două/o parte să se prefacă în vocale/cealaltă în cenuşă“ (cenuşa unui poem). Poetul cunoaşte cu exactitate „fiziologia poeziei“ (Nichita Stănescu), mai precis că o vocală coincide cu volumul aerului expirat într-un singur efort, şi-atunci „respiraţia-mi dospeşte/în vocale mărunte“ (un amurg în plus), devenite „colecţii de vocale“ (ah, suflete al meu) preschimbate în litere aflate „în biblioteca unde/s-au strâns milioane de vocale/care fuseseră cândva avânturi“. „Sunetele fluturi albaştri ai liniştii“ sunt, cele mai multe, „vocale de misivă“ – Psalm VI (antiargheziană).
Ortografia şi punctuaţia se pot aplica şi nonconformist. S-ar crede că autorul se contrazice când spune: „ziua aveam nevoie mai mereu/de subiect predicat punct virgulă/ca să nu mă rătăcesc“. Libertatea de exprimare îl face însă să aleagă neconstrângerea de nicio regulă formală. Rezultatul e interesant: cititorul îşi segmentează subiectiv unităţile de lectură, încât devine partener în actul de comunicare. Când semnele de punctuaţie apar, sunt la locul lor, ceea ce creează impresia că autorul a scris întâi respectând toate rigorile ortografice, după care deliberat le-a suprimat.
Privită în ansamblu, cartea de versuri a lui Sebi Şufariu îmbie la o lectură deconectantă, fluentă şi instructivă. Nici nu putea fi altfel după ieşirea în lumea literară prin intermediul revistei „Ateneu“ şi după botezul primit în cenaclurile artistice. Apariţia oarecum târzie a volumului este semn de neiertătoare atitudine faţă de sine, dar şi promisiunea unor cărţi similare, întrucât deţine calităţile unui poet autentic: diversitate tematică, profunzime atitudinală, virtuozitate stilistică.

Ioan Dănilă