Despre iubirile ideale

 10 zile din martie este jurnalul  unei iubiri. Dar nu al unei iubiri oarecare. Ci al uneia care a trecut printr-un subtil filtru conceptual şi imaginativ, fiind consemnată, apoi, pas cu pas, într-un timp determinat (zece zile), pe filele unui jurnal liric, aşa cum numai o poetă de sensibilitatea, inteligenţa si profunzimea Doamnei Cristina Ştefan putea scrie. Altfel spus, jurnalul unei iubiri ce nu are, neapărat, un referent,  ce nu se sprijină, neapărat, pe contingenţă, ci îşi caută şi pretextul, şi motivaţiile, şi anecdotica, şi tristeţile şi extazul în infinita şi miraculoasa lume lăuntrică – a închipuirii, a simţământului, a ideilor înalte şi nobile, a impalpabilului, a virtualităţii. Posibilă replică, într-un dialog intertextual, la celebrele stihuri ale lui René-François Sully Prudhomme:

“Les caresses ne sont que d’inquiets transports,

Infructueux essais du pauvre amour qui tente

L’impossible union des âmes par les corps…”

Fiindcă, în confesiunile (să le numim aşa?) Doamnei Cristina Ştefan avem a face, precumpănitor, dacă nu exclusiv, cu suflete, nu cu trupuri.

   10 zile din martie este  jurnalul liric al unei iubiri in absentia. De aici nu doar noutatea perspectivei asupra participării individuale la Eros, ci şi frumuseţea ireală, pe alocuri absolută, a elanului afectiv, de aici puterea de seducţie, de fascinaţie a textului:

noul poem, luno,

porneşte osmoza iubirii

tu cânţi a lăuntric…

Fluente, discrete, muzicale, pline de sensuri voalate şi de sugestii fine, versurile se cer citite, şi recitite, cu atenţie şi insistenţă, abia astfel lectura putând să întrezărească drumul spre miezul de reverie al întâmplării:

ce vezi

e orizontul tău din spate

în faţă merge inima

se zbate

între noi doi

orizontal

Ca orice  poveste de dragoste, şi 10 zile din martie ne vorbeşte despre un cuplu de amanţi. Dar ce cuplu! Putem iscodi oricât, şi oricum, putem parcurge volumul de nenumărate ori, nu vom întâlni nimic din ce biblioteca,  sau viaţa reală, ne oferă, în genere. Istorisirea este sublimată în idee trăită şi vis, cuplul e sublimat în simbol (în simboluri). Din loc în loc, discrete şi suave invocări, precum aceasta:

în semn floral

de dimineaţă te chem

cu starea primăverii

ce blândă-ncumetare

în umbra vântului cuminte

Sau interogaţii îngândurate, neliniştite:

suntem cu-adevărat?

suntem? şi ce rămânem?

somn alb într-un poem…

La un anumit moment, după atare întrebări fără răspuns şi după acumularea tot mai apăsătoare a tăcerilor, ni se dezvăluie, măcar parţial, identitatea iubitei:

mai scot secvenţa cu privighetoarea

mai şterg un cântec

mai adaug o stea

sunt mim

cuvântu-mi pedepseşte

întunecarea

lasă-mă abur

peste gura ta

sau:

spui că auzi

glas dulce de privighetoare

ori:

adaug un miracol

întâmplat între ape

şi pe tasul tău de mirare

trilul privighetorii

Privighetoarea pare a fi, deci, personajul feminin. Ea se încadrează, de altfel, perfect în regimul nocturn sau crespuscular – matinal al poemelor:

mă suspectez de fericire                                     

când te aud dimineaţa

şi fericirea o suspectez

de o anume îndemânare a visării

vocea ta vine de mult timp

din  copilărie

oricum devin

din ce în ce mai fericită dimineaţa

când îţi aud glasul

ca pe o aşteptare înlănţuită

Uneori, în aerul pur al acestei iubiri imateriale, se ivesc  pulsiuni ale erosul carnal, dar ele sunt iute alungate:

aseară a venit un faun

îl priveam întrebător

cu aroganţă şi-a permis

să facă socializare

atunci l-am scos din vis

Şi eul poetic reia şirul întrebărilor, încercând să descopere, pe traseul lor, identitatea iubitului necunoscut, dar atât de dorit şi atât de prezent, în ontologia imaginarului. Şi iată, văzându-şi eroina bântuită de dorul acestui „Zburător” sui-generis, Doamna Cristina Ştefan recurge la o soluţie lirică de mare surpriză şi forţă:

cine eşti? cine nu eşti?

culegător de tril?

eşti atât de sus

atât de înalt

că această tristeţe

mă face frumoasă

Da, Culegătorul de tril  (memorabilă creaţie, care îi poate asigura Doamnei Cristina Ştefan un loc în istoria literară) este celălalt actant în frumoasa înscenare. Timp de zece zile, atât, zece zile şi zece nopţi,

Privighetoarea se dăruieşte deplin, cum nu se poate mai deplin, oferind iubitului partea cea mai de preţ, cea mai aleasă a fiinţei sale, trilul . Iar el  culege minunatele-i triluri, fără să se arate, însă, rămânând misterios şi eteric. În ce mă priveşte, consider Privighetoarea şi Culegătorul de tril  unul din cele mai impresionante cupluri din istoria iubirilor ideale. În ciuda unor drame, dureri şi nelinişti, pe care muritorii nu le pot ocoli:

…umbra mea

într-o noapte

a întrebat umbra ta

nu suntem prea sus

pentru amintirile noastre?

niciun răspuns…

umbra ta sângera,

Puterea unei asemenea iubiri nu poate fi nimicită. Fiindcă are în însăşi natura ei fiorul atemporalităţii, al indeterminării:

şi totuşi vom fi împreună

între mine şi tine e o frunte de vers

între mine şi tine este vecernia

care împarte la doi

iubire şi sens

 10 zile din martie  este o carte rară, de o frapantă originalitate, topind, în lirismul ei alegorico-simbolic, romantic şi modern deopotrivă,tragismul nu doar al iubirii, ci al existenţei în ansamblu, strivită mereu, şi fatal, între imboldul zborului spre idealitate, spre Duh, şi nemiloasa-i povară de ţărână.

                                       Eugen Dorcescu

Timişoara, 15 iunie 2015