Maria Cecilia Nicu

Father’s Day

Când d-na. Joan B. Dodd, din Washington State, propune, în 1909, ca în iunie, cea de a treia duminică, să fie proclamată Father’s Day ca omagiu tatălui ei, nu erou al nu ştiu cărui război,  nu cine-ştie-ce star al epocii, ci pur şi simplu tată devotat celor şase copii pe care i-a crescut singur, restabileşte un echilibru afectiv necesar, firesc. Aureola părintească aparţinând mamei – grija, sacrifiiciile, dăruirea, renunţarea şi mai ales iubirea – condiţionează prezenţa tatălui la nivelul necesarului autoritar când acceptat când respins , dar neapărat prezent.

Ceea ce spun poate fi o încercare anemică de a evita o expunere recalcitrantă a raportului mamă-tată aşa cum îl văd eu,. niciodată egal, dar întotdeauna în favoarea autorităţii paterne, tata fiind pentru mine prezenţa majoră, deloc blândă, dar total superioară, în a fi ceea ce sunt.

Zice un poet drag mie :

« Sunt pentru că m-a durut, nu iubit,

pentru că între zbor şi prăbuşire, există umbră,

pentru că umerii tatălui mă apasă cum urletul apasă

frica

şi fuga.” *

Şi parcă nimic nu ne poate învalui protectiv alungând angoasele vieţii decât ceea ce tatăl transmite chiar şi atunci când nu mai este.

Father’s day fiind o reală sărbătorire colectivă…un omagial gest de respect, consideraţie şi iubitre pentru partenerul din umbra mamei – tatăl – si nu avem decât să ne bucurăm şi să îl celebrăm, fie că îl avem, fie că ni-l amintim.

Prezenţa aceea masculină, puternică, protectoare, responsabilă ne-a insoţit mai totdeauna.

E o imagine sternă în deschiderea verii această zi a tatălui, o subliniere virilă a naturii pornită să se desfăşoare fără obstacole, o masculină interferare în delicateţea mirosurilor  ce ne-nconjoară, ce zic, cred că dacă noaptea nu ar fi aşa de neagră, prezenţa lui  nu ar fi, probabil, necesară, dacă spaimele, întrebările, neputinţele, nesiguranţele nu ne-ar înfrâna îndrăzneala de a fi, prezenţa lui nu ar fi, probabil, necesară, dacă lumea, de obicei într-o rană, n-ar căuta verticalitatea fără de care nu putem fi oameni, prezenţa lui, a tatălui, nu ar fi, probabil, necesară.

Sună ca un poem?

Fără intenţie, vă asigur, o simplă subliniere a paternităţii de care cam facem abstracţie în ultima vreme, feminismul în ofensivă de vreo treizeci de ani încoace elaborând cu parşivenia militantului imaginea idolatrică a părintelui solitar, mama, bineînţeles.

Pe urmă îmi vine în gând o scurtă istorioară pe care tatăl i-o spune fiului:

*“Al bătrân are nouăzeci de ani, acu’ ar face nouăzeci şi unu, pe la noi se trăia mult, de ce să zic, e drept că numai cine apuca, unii au apucat, unii s-au oprit pe drum chiar dacă nu au vrut, adică sigur că nu au vrut, dar când e război nu te întreabă nimeni, noi le-am apucat pe amândouă prea bătrâni, da’ al bătrân tot s-a dus la Mărăşeşti şi pe urmă ţi-a povestit şi ţie şi eu am fost la cotul donului da’ tu habar n-ai ce-i aia, o să-ţi povestec odată când om avea timp…”

“Happy Father’s Day!

*Adrian A. Agheorghiesei,“Sunt tatăl în minciună, în umeri şi genunchi”(poezie)

* Textul îmi aparţine