Un loc

Râpa avea forma unui  T mare de mână, caligrafiat ondulat și crestat cu văioage și coline simetrice. Linia de jos era o cărare subțire, cam neumblată, căci puțini oameni mai știau scurtătura asta spre șoseaua care ducea la Mărășești. De o parte și alta, colinele  trase parcă la indigo, o pantă destul de abruptă, sus un platou triunghiular care mărginea ogorul întins până la zarea cu Munții Panciului.

– Zi,  bunule, de ce sunt colinele astea parcă trasate de o mașină, aproape la fel și la poale au mici lăcașe numai bune de ascunzători?

– Eii, din primul război mare, astea au fost tranșeele săpate, acolo în ascunzători stăteau tunurile…aici a fost frontul de la Mărășești.

În văioagele dintre coline mai erau cazemateruinate, ne jucam cu ciurda de copii de-a v-ați ascunselea  până apunea soarele și nu mai răspundea nimeni la chemări…

Pe râpă creșteau tot felul de flori de câmp și o iarbă subțire, albastră și prin ea zburdau fluturii mărunți, tot albaștri, picurați cu puncte negre…Nu știu cum se făcea, că râpa nu era niciodată îmburuienită, avea pâlcuri-pâlcuri de pojarniță, locuri speciale cu cimbrisor, altele cu amăruia coada șoricelului sau movalia salvie…parcă erau calculate ca areal, nu permiteau cucutei, știrului, sau lobodei sălbatice să se răspândească; o selecție naturală optimă măcar și-n firele de pelin, pe care Maria le strângea cu grijă…le așeza în lada de zestre, imensa ladă de lemn, cu fosta vopsire verzulie, abia mijită ici-colo și-n care ținea hainele scumpe, costumul național, perine lucrate în cruciulițe, carpete și țoalele noi din cozi colorate.

Pe linia de sus a T-ului mare de mână, relieful era mult atenuat, doar o potecă despărțitoare de coline plate;  în dreapta, ogorul venea până în buza râpii, doar macii grași, cu floare mare, delimitau cerul când priveam capătul dealului, în sus. Coama din  stânga era locul cel mai misterios, acolo urcam cu spaimă: una că puteau fi obuze neexplodate (multe trupuri rănite sau chiar morți s-au strâns în primii ani de după război în acest loc) și a doua, era departe de casă, în mijlocul pustietății nu te-ar fi auzit sau găsit nimeni. Odată, când Maria a vrut să sădească un tei, a găsit un sicriu chiar lângă gardul din față. S-a speriat când hârlețul a descoperit sub lemnul putred o tigvă și l-a acoperit repede înapoi…a aprins lumânări și a spus rugăciuni.

Și totuși urcam din când în când pentru frumusețea care se întindea pe o parcelă de vreo 100 de metri pătrați, un fost parc boieresc, pe care nu-mi explic cum de-l lăsaseră neatins, doar că atunci când au mutat scheletele toate la Mausoleul Mărășești,  mai uitaseră locuri nesăpate în micul perimetru de vis… Bănci din fier forjat cu șipcile rupte și mânere ornamentate cu frunze, zăceau șchioape sub tufe imense de liliac, un liliac bătut, cu inflorescențe candelabre…câteva dale dintr-un mozaic fin mai aminteau de aleile pe care boieroaica Cinculeasa ( așa o numea Maria) se plimba, cine știe, braț la braț cu vreun musafir de rang înalt de la București. Oricum după ce casa i-a fost donată cu acte în regulă Mariei, lucrurile de la moșie au căpătat alt aspect, unul mai sărac, mai sălbăticit. Nici porțile mari de la drumul Panciului nu mai erau, nici aleea cu salcâmii cu frunză- ace,  rămași   niște tufe din care se înfruptau caprele satului cu poftă.  Maria era copil, când s-a măritat la 15 ani nu apucase strălucirea moșiei Cincu, întreagă.