când berea avea gust și noaptea mister, iar în patul îngust n-aveam nevoie de cer, când flori de musețel, cozi de cireșe și flori de tei mi se-ncurcau mereu în plete și nu înotau, ca astăzi, în cană, pe colțul mesei, lângă perete, când porunca ei întotdeauna mi-era dorință împlinită iar între vise și visuri doar renunțarea zăcea rănită, când soarele nu-mi era dușman și nici luna piramidon și, mai ales, când cea mai dificilă alegere mă alerga de la coniacul franțuzesc la șprițul cu sifon, când, în sfârșit, orele se buluceau să rămână cu mine peste noapte fără nicio pretenție, dimineața, la cafeaua cu lapte, când ploaia îmi ținea departe setea și kuki ceafa în palmă și-mi arăta cum tremură marea sau cum ar fi tremurat ea dacă marea ar fi fost calmă, când florile de mac ascultau doar rock printre pietre de râu și fumul din carpați (fără filtru) așeza sângelui frâu, când toate întâmplările de care, acum, abia mi-aduc aminte, se întâmplau sau nu ori se-ntamplau în tâmple, nimicul se temea și frica își ținea respirația, secundele miroseau a viitor iar prezentul inspira admirația, trecutul n-avea voce, o spun cu toată franchețea. acum are. și țipă la mine: “unde-ai ascuns tinerețea?”