Toată după-amiaza căzuseră flori de tei peste noi,
petalele gălbui acopereau tremurul reţinut al mâinilor,
câte o pală răzleaţă de vânt ne răcorea privirile
şi ochii împăienjeniţi de lacrimi
în timp ce zeci de greieri
se veseleau în umbra crucilor de lemn.
 
Dincolo de linia orizontului cerul se pârguise,
simţeam cum soarele spintecă pământul
din al cărui pântec noaptea se ridica leneş,
iar printre crengi ca o năframă albă
se strecura luna cu o linişte neînţeleasă.
 
…
 
Am ascuns seara aceea ca pe un suvenir în suflet,
de teama ochilor hrăniţi de nesaţul dezbinărilor
dacă nu ei, atunci cine
ne-a devorat toate aşteptările?