poezii, ArtBook, 2012, versuri

Cuvânt înainte

Locuri şi umbre- Cristina Ştefan

„…ninge cu lese subţiri
sălcie-i zăpada la sfârşit de iarnă…”

Am spus „cuvânt începător” şi nu altfel, pentru a atrage atenţia asupra unui nou volum de versuri, un mănunchi de poezii ale Cristinei Ştefan, izvorânde din „locuri şi umbre”, poezii care surprind prin mesaj, originalitate şi maturitate estetică.
Versurile ei sunt o simfonie de „pian şi alb”, deşi mereu i-a fost teamă de întuneric, dar l-a acceptat şi încearcă să-l risipească scriindu-l „dinăuntru”…tocmai „pentru a-i îmblânzi neţărmurirea”. Preamultul întuneric se stinge doar cu şi în lumină. Alteori se hrăneşte cu „spuza îngheţată din carnea cuvintelor”. Şi este aşa pentru că versurile Cristinei Ştefan ţâşnesc din adâncuri de suflet şi niciodată nu se repeta unul pe altul asemeni apei unui râu, pe care trecându-l, nu vei călca în aceeaşi undă.
Temele sunt diverse dar întotdeauna de factură filozofică, existenţială sau mitologică, poeta nu trăieşte” în timpul nimănui” şi îşi este „sieşi împotrivă”.
Elegia din Aushwitz este o poezie pe cat de ermetica,pe atat de plină de-nţelesuri (ca sa-l parafrazam pe Eminescu).Nu mai surprinde cum expresia artistică transfigurează sentimentul, nici nu este greu să realizăm ca Poezia este o luptă lăuntrica a spiritului neliniştit al poetei închinat Artei, Frumosului, Cuvântului.Trebuie să observăm că sub pretextul gropii comune a Aushwitz-ului, poeta dezvoltă o temă care nu-i dă linişte artistică, aceea a drumului către perfecţiunea în artă, un drum presărat cu obstacole de tot felul, “cu garduri de sârmă ghimpată”, buruieni… Viaţa este un exod în căutarea Frumosului, păstrând proporţiile, poeta este Magul ce urmează Steaua, care tocmai i s-a arătat, chiar dacă pentru asta, drumul trebuie reluat şi trebuie să înfrunte suferinţe, toate transfigurate artistic în plan uman, prin tot ceea ce înseamna un exod. Nu trebuie să pierdem din vedere, “baobabul” simbol al aspiraţiei totale spre Cer, spre DUMNEZEU, spre perfecţiunea şi plurivalenţa Artei. Mi se pare extrem de sugestivă aluzia la poporul care a înfruntat trei mari exoduri în existenţa sa, impuse de tot atâtea vitregii ale sorţii prin dărâmarea celor două Temple sacre de către asirieni, apoi de armatele împaratului roman Titus şi, sperăm, ultimul, cel al lagărelor naziste. Şi toate acestea pentru că au dat Lumii BIBLIA, sau CUVÂNTUL lui DUMNEZEU, POEZIA PURĂ! Poeta ne “vorbeşte” artistic despre năzuinţa spre Cer, spre LUMINĂ, spre Perfecţiune, înfruntând biciurile suferinţelor de tot felul. Este condiţia artistului creator, care trebuie să aducă jertfa sa pentru perenitatea edificiului. Nici un edificiu nu este trainic fără jertfă. Aşa cum reiese, la lectura repetată a Poeziei, avem de-a face cu un parcurs artistic individual închinat Artei, Poeziei, Frumosului, fiind, cu adevărat, o răscolire , o zbatere a spiritului artistei în drumul său (prin artă) către LUMINA din care a purces. Sincere felicitari Poetei, comentariul meu fiind totuşi sărac, raportat la valoarea în sine a Poeziei. Dar numai o analiză aplicată, pe text, poate scoate la Lumină alte şi alte frumuseţi.
În poezia Urmare la sărut năvalnic, deşi are sens propiu şi sens figurat, Cuvântul, în esenţa lui primordială îmbracă doar haina semantică figurată. Când sensul figurat are plurisens atunci putem spune că Poezia se înfrăţeşte cu LUMINA (este evident asta în această Poezie) şi pătrunde în noi nu prin Ajna, ci prin Sahasrara! Cât de frumos! La început “curg streşini/ monoton/ interminabil/” iar “aşteptarea nu mai vine…/”, este grea şi gravă în legitatea ei, dar “poate face glume/ când e februarie-n deşert/” pentru a fi “doar primăvara/”, acest “sărut navalnic”, aceasta tâşnire la viaţă… Remarc şi aici modul deosebit în care artista ştie să gătească fiecare cuvânt spre a ni-l da ciorchine de-nţelesuri.
Daca nu ar fi titlul poeziei Aproape împreună, aş putea spune că am în faţă un Poem de dragoste, unul trist în esenţă, o iubire răsărită în tocmai această lună mofturoasă şi capricioasă a anului, iubire ce “sapă altă cavitate în înimă”. Pare că intensitatea, trăirea sentimentului nu este egală părţilor, aşa cum nici Februarie nu pare a fi decis, înclinând mai mult către Iarna deja tocită “în colina fără brânduşe” unde “se face peşteră de-aproape”… Răsare totuşi speranţa, “mai e un pas până la verde/ mai e un pas până la dorul de vânt/”. Februarie capricios poate fi aici personificarea iubirii , “february song…/ “ce schimbă priviri amuzante/ cu ochelarii tăi/” suflând “eşarfa de pe umeri/” căci “numai aşa pot călca reavăn pământul”, vântul fiind doar un dor. Şi chiar dacă sărutul este “ca însăşi măreţia iernii/ fără sfârşit”/ ghioceii aduşi “sunt striviţi pe sub piele”… Gestul de tandreţe prin frunzărirea părului blândului Februarie arată dorinţa de permanenţă a acestui nobil sentiment: “eşarfa-n roşu brumat/ îndrăgostind/ îndrăgostind (gerunziul este un prezent permanent). Păstrând proporţiile, cum ar fi zis T.Arghezi: “logodnica de-a pururi, soţie, niciodată!” Poemul este de o aleasă realizare artistică, fiecare cuvânt fiind transfigurat, transformat semantic şi îmbogăţit artistic. Spuneam la început că titlul, după mine, este sugestiv şi mă face să văd şi aici, încă o dată, aceeaşi permanentă căutare întru perfecţiune artistică, Iubirea sau Iubirile fiind leitmotivul frământărilor şi luptei poetei spre zenitul Artei cuvântului ca Poezie în sine.
Trebuie să semnalăm în acest volum poemul „silogism iernatic”, un adevărat crez artistic, o ars poetica iernatică, de ce nu, pentru că a venit tocmai acum când Cristina Ştefan este deja un nume consacrat si are un loc bine stabilit în poezia contemporană românească.
Cititorii şi iubitorii de frumos sunt invitaţi la lectura poeziilor volumului Locuri şi umbre şi, cu siguranţă, vor avea surpriza de a pătrunde într-un univers poetic în care fiecare vers este purtător de „frumuseţi şi preţuri noi” cum spunea Tudor Arghezi.

Elegia din Aushwitz este o poezie pe cat de ermetica,pe atat de plină de-nţelesuri (ca sa-l parafrazam pe Eminescu).Nu mai surprinde cum expresia artistică transfigurează sentimentul, nici nu este greu să realizăm ca Poezia este o luptă lăuntrica a spiritului neliniştit al poetei închinat Artei, Frumosului, Cuvântului.Trebuie să observăm că sub pretextul gropii comune a Aushwitz-ului, poeta dezvoltă o temă care nu-i dă linişte artistică, aceea a drumului către perfecţiunea în artă, un drum presărat cu obstacole de tot felul, “cu garduri de sârmă ghimpată”, buruieni… Viaţa este un exod în căutarea Frumosului, păstrând proporţiile, poeta este Magul ce urmează Steaua, care tocmai i s-a arătat, chiar dacă pentru asta, drumul trebuie reluat şi trebuie să înfrunte suferinţe, toate transfigurate artistic în plan uman, prin tot ceea ce înseamna un exod. Nu trebuie să pierdem din vedere, “baobabul” simbol al aspiraţiei totale spre Cer, spre DUMNEZEU, spre perfecţiunea şi plurivalenţa Artei. Mi se pare extrem de sugestivă aluzia la poporul care a înfruntat trei mari exoduri în existenţa sa, impuse de tot atâtea vitregii ale sorţii prin dărâmarea celor două Temple sacre de către asirieni, apoi de armatele împaratului roman Titus şi, sperăm, ultimul, cel al lagărelor naziste. Şi toate acestea pentru că au dat Lumii BIBLIA, sau CUVÂNTUL lui DUMNEZEU, POEZIA PURĂ! Poeta ne “vorbeşte” artistic despre năzuinţa spre Cer, spre LUMINĂ, spre Perfecţiune, înfruntând biciurile suferinţelor de tot felul. Este condiţia artistului creator, care trebuie să aducă jertfa sa pentru perenitatea edificiului. Nici un edificiu nu este trainic fără jertfă. Aşa cum reiese, la lectura repetată a Poeziei, avem de-a face cu un parcurs artistic individual închinat Artei, Poeziei, Frumosului, fiind, cu adevărat, o răscolire , o zbatere a spiritului artistei în drumul său (prin artă) către LUMINA din care a purces. Sincere felicitari Poetei, comentariul meu fiind totuşi sărac, raportat la valoarea în sine a Poeziei. Dar numai o analiză aplicată, pe text, poate scoate la Lumină alte şi alte frumuseţi.
În poezia Urmare la sărut năvalnic, deşi are sens propiu şi sens figurat, Cuvântul, în esenţa lui primordială îmbracă doar haina semantică figurată. Când sensul figurat are plurisens atunci putem spune că Poezia se înfrăţeşte cu LUMINA (este evident asta în această Poezie) şi pătrunde în noi nu prin Ajna, ci prin Sahasrara! Cât de frumos! La început “curg streşini/ monoton/ interminabil/” iar “aşteptarea nu mai vine…/”, este grea şi gravă în legitatea ei, dar “poate face glume/ când e februarie-n deşert/” pentru a fi “doar primăvara/”, acest “sărut navalnic”, aceasta tâşnire la viaţă… Remarc şi aici modul deosebit în care artista ştie să gătească fiecare cuvânt spre a ni-l da ciorchine de-nţelesuri.
Prof G.I.MIHĂESCU, 2012