Se tânguie natura cu glasu-i enigmatic

Și deapănă, confuză, apusuri primitive,

În filele-i de gheață – atavice misive;

Își toarce anotimpul fuiorul său, apatic,

Pe buza înserării cu zâmbetul extatic.

Semeață e crăiasa cu rochia-i de gală,

Ornată cu dantele și bumbi din promoroacă,

Când poartă, delicată, condurii pe toloacă,

Cuprinsă fără veste de-o sfântă amorțeală,

Sub fulgii ce se-așază în pletele-i, beteală.

Ubicua silfidă tronează grațioasă,

Țărâna e palatul ce-i străjuie veșmântul,

Ambiguu, foșnește în sfera sa doar vântul;

Sub vălurile-i fine purcede cuvioasă,

La geamurile nopții, perdele noi să coasă.

Pătrunsă de-umezeala din albul cel feeric,

Stă sigla-nsingurării pe vastele domenii,

Tractează veșnicia, în coarnele lor, renii;

Pe chipul său de ceară, un astru ahasveric

Gravează cu migală fărâme de-ntuneric…