E ziua ta, femeie. Cum? A trecut, deja? Nu mă certa prea tare că am uitat de ea. Și nu-mi pretinde aur, bomboane și nici flori, doar pentru că “se poartă”, acum, de sărbători. Mai bine-nchide ochii, deschide-ți inima și poți să-mi dai și-o palmă. S-o țin în mâna mea. Cercei, parfum, lalele, eșarfe, fond de ten? Te uiți tu la nimicuri, când eu cobor din tren în mână c-o chitară și-n spate c-un rucsac umplut cu flori de mină ca afrodiziac? Dar știi ceva? Mai bine înjură-mă de sfinți, dar luminează-mi fața cu albul de la dinți. Înjură-mă de mamă, stropește-mă cu var ori pune-mă pe cruce ca pe-ultimul tâlhar. Privește-mă cu ură, ignoră-mă în draci și fă-mă de ocară, cum știi tu să mă faci. Dar numai până-n seară, dar numai până-n prag. Pe urmă, amintește-mi de ce-ți sunt foarte drag. Șoptește-mi la ureche ce nu mi-ai spus de mult, ucide-mi aroganța, învață-mă s-ascult. Dezbracă-mă de mine, coboară-mă din nor, strivește-mă de tine (c-așa aș vrea să mor). O să-ți atârn la gleznă brățară din sărut și vei uita de rele, de tot ce te-a durut. Și dacă nu e asta exact ce ți-ai dorit, de ziua ta, femeie, mă iartă: am greșit.