de Sunt…
mai 13, 2017 în Poezie, Texte in cenaclu de Camelia Ardelean
Sunt doar o mască pe un suflet gol,
Un chip plăpând cu-alură de scânteie,
Seiful greu din ceară, fără cheie,
Ascuns în al neliniștii atol.
Sunt stația rămasă fără tren,
Sub orologiul vechi, mușcând din noapte,
Ori un popas de-ntunecate șoapte,
Un ultim vers într-un anost catren.
Am trupul frânt de tainice poveri,
Doar candela tăcerii mă alină.
Luându-mi soarta de la naftalină,
Mi-am scos-o la mezat, cu grijă, ieri.
Am obosit să lupt și chiar să fiu!
Bagaje de speranțe sfărâmate
Mi-alunecă, crestându-mă pe spate,
Mă zbat într-al învinșilor sicriu.
Idei versificate frumos, mi-a placut!
Vă mulțumesc, doamna Carmen, mă bucur dacă v-a plăcut! Cu drag,
Trebuie să luptăm şi să nu ne dăm bătuţi. Numai aşa putem trece peste obstacolele vieţii.
Mulțumesc de prezență, lectură și sfaturi, Georgiana! A fost o muză cam tristă, într-adevăr! 🙂 Cu prietenie,
Cu plăcere!
Am obosit să lupt și chiar să fiu!-
Vă mulțumesc, doamna Cristina Ștefan, de popas și versul citat! Îmi cer scuze că vă răspund abia acum, nu mă prea descurc cu site-ul! 🙂 Cu prețuire,