Poetul Cornel Armeanu- referinţe (ne)critice
L-am descoperit azi pe poetul Cornel Armeanu. Întâmplător, prin intermediul poetului Costea Velea care îl admira cu ani în urmă. În comunism, i se refuzau publicările însă nu reiese din ce-am vizionat pe diferite siteuri, dacă volumul “Călător între două lumi” a mai văzut lumina tiparului până în zilele noastre. Scrie risipit pe diferite siteuri pe internet, o poezie în dulcele stil clasic dar cu unele abateri de la canoane, demonstrând talent ludic.
L-am lecturat în ritmul foşnetului toamnei prin frunze, dată fiind cursivitatea extraordinară a versului, surpriza unor cuvinte folosite în pură artă poetică, în forme de stil originale lui, neavând alt efect decât transcrierea plastică a acestuia.
Pornind de la motto-ul volumului:<< Ca să poţi curăţa trandafirii de spini, nu uita să te speli cu iubire pe faţă>> ştim că avem de-a face cu “gândire lirică” şi nimic nu ne mai opreşte pe această albie până la final.
Poezia “Otombrie” deţine paleta coloristică integrală dar şi implicarea eu-lui liric în profunzimea tristeţii ca rană deschisă.
“La sărbătoarea mierii demult n-am fost prezent,
Veşmintele pe mine sunt roase de furtună.
Ori frunza mi-e rănită, ori prea incandescent
E ochiul înserării pornit să mă răpună.”
Metrica perfectă a versului înainte de a releva, atenţia cu care se respectă canoanele poeziei clasice, are un mesaj subliminal, avertizor filozofic, o metafizică provenită din ancenstrala liră a deşertăciunii vieţii iar poezia “Don Quijote”:
“De caleaşca de ceară nu v-atingeţi nicicum
S-ar putea să vă crească între degete plânsul
Cavalerul pe haină poartă-o floare de fum,
Dar mai poartă o floare de lumină în dânsul.”
Este exact forma iluminării pentru care poezia i-a fost refuzată de editurile cenzurate. Metafore ce uluiesc cu puterea de expresie.
Mai departe, pe aleea poetului Cornel Armeanu, întâlnesc real spiritul său poetic în poezia care dă titlul volumului “Călător între două lumi”, poezie de factură filozofic-existenţială, fiind decantat însuşi destinul poetului între două lumi, între două lumini, cu alegerea tăcerii ca nonvoinţă.
“Şi viaţa îşi vede de drum. Cine sunt?
Mă trage de mână-napoi un cuvânt.
Am vrut să vă spun… dar mai bine să tac!
La marginea lumii statuile zac.”
Poezii dedicate lui Esenin, Bacovia, Van Gogh, Cincinat Pavelescu, dovedesc problematica poetică integrală pe care o susţine autorul în chip profesionist şi liric normat.
Citind am descoperit şi motivaţia acestui gest al meu voluntar (nu ştiam nimic de acest poet până azi)
constând în descoperirea clik-ului la mine: Cornel Armeanu cântă ploaia!
Şi mai am impulsul să strig: – Cântă ploaia, tovarăşi! Lasaţi-l să vă ude bine!
Ploaia mea, de care nu m-aş mai despărţi în vers, dar mi-e teamă ca agasez cititorii, este înalţată şi de Cornel Armeanu la rang de muză divină:
“Nici chiar călcâiul nopţii, acum, n-ar mai putea
Să rupă-n două spinul care mi-a sfâşiat
Şi tălpile şi pieptul şi toată pacea mea.
De câte ploi te caut… şi cât te-am căutat!”
Dacă nici aceste versuri nu vă vor convinge de veritabilul acestui poet, atunci e bine să apreciem ce merităm a avea “valoare” în poezie.
Dacă cineva îl poate contacta pe poetul Cornel Armeanu, cred ca e în jur de 60-63 de ani astăzi, şi cred că e dintr-un judeţ din sudul ţării, rog frumos să-i transmită că un cititor i-a scris admirativ, fără a avea pretenţia ca a scris referinţe critice, că îl consideră recunoscut ca poet consacrat şi-l preţuieşte. V-aş fi recunoscătoare.
Ada Chifor
Augut-2009 |
Comentarii recente