Caii mei,
iunie 12, 2017 în Poezie de Ionescu Maria Gabriela
Cai albi sau negri, sau sălbatici ai viselor mele,
nechează liberi plutind lin, printre stele.
Din copite scapără, caii dorului năvalnic,
atraşi de potecile neştiute ale muntelui falnic.
Scuturând coamele sure se avăntă prin văi,
în galop fără oprire să îi întâlnească pe ai tăi.
Fugind fără şei, copite le sar printre pietre ascuţite,
prăpăstii ocolesc şi ciute bând apă, în lac oglindite.
Sunt caii cei negri uneori însemnaţi cu stea în frunte,
la trap se îndeamnă mereu, herghelia gândurilor mute…
Mânjii năstruşnici ai zâmbetelor se avăntă pe pajişte afară,
într-un joc tot săltând, bucurându-se iar de vară.
Şi murgul cel semeţ, el este spiritul meu,
paşte iarbă înaltă a cunoaşterii, mereu!
Într-un tropot nebun, caii dorinţelor,
spre soare se înalţă că şi Pegas în zbor!
Frumos.
bun venit!