poţi să-mi dizolvi
existenţialo
matinal şi atât de precoce
claustrofobia
cu ştrampii tăi
prea lycra
să rămână credibili întregi
în ascensorul acesta nebun
dinspre moarte
spre viaţă
în care m-ai azvârlit
placat aproape disperată
din dragoste
să mă faci eseu antologic
chiar în buturile
şi sub nasul rivalei
de la parter
devenită brusc
spectatoare cu degetul înţepenit
pe un buton replay nefuncţionabil
doar tu citadină vestală
mă puteai reinventa
croşeta din resturile minţii mele
decăzute
abandonate într-un demisol
predestinat să mă urci
furioasă
dar atât de tandră
pe terasa inimii tale
la o cafea cu frişcă şi un pişcot
iubito
despleteşte-mi puţin buzele
să te pot şopti
în sfârşit fericit