LANSARE DE CARTE-VIEȚILE POETULUI- VIOREL SAVIN

septembrie 29, 2017 în Evenimente de Cristina Ștefan

LANSARE DE CARTE-VIEȚILE POETULUI- VIOREL SAVIN

September 29, 2017 in Evenimente by administrator

În cadrul manifestării “2017- ANUL OVIDIU”- vă invităm la evenimentul: LANSARE DE CARTE-VIEȚILE POETULUI- VIOREL SAVIN. Volumul, în ediţie de lux, este realizat la Editura Vicovia, avându-l consilier ştiinţific pe lect. univ. Adrian Jicu, cu o machetă de Viorel Savin şi o grafică de Ionel Rusei ( imagini de pe Columna lui Traian).
Coordonatorul volumului- Viorel Savin,
studiu introductiv,- dr. în filologie Ana Maria Răducan,
note biografice- lect. univ. dr. Adrian Jicu.
Evenimentul se desfășoară în cadrul Serilor Literare ale Lirei21, la Cafeneaua Atelier și vă așteptăm, prieteni, pentru încă o lecție de literatură, cu profesorii Grigore Codrescu și Petre Isachi, Joi, la 5.

organizator: Cristina Ștefan

Argument de întâmpinare de prof. Petre Isachi:

2017- ANUL OVIDIU-

Petre ISACHI

Ovidiu cel pedepsit de Poezie (I)

Anticipând împlinirea în 2017, a 2000 de ani de la moartea lui Publius Ovidius Naso (43 î.H., Sulmona – 17/ 18 d.H., Tomis), prestigioasa revistă Dilema veche actualizează sub girul unor personalităţi de prestigiu naţional (Mircea Angelescu, Ioana Costa, Ştefan Cucu, Anca Dan, Liviu Franga, Ana-Maria Răducan, Radu Vancu – coordonator: Marius Chivu), metafizica şi posteritatea relegatului la Tomis, cel pedepsit de Poezie, autor al volumelor citite de latiniştii din şcolile europene, Ars amatoria, Metamorfozele, Fastele, Remedii, Tristele, Ponticele etc. Toate semnăturile confirmă farsa tragică şi destinul (im)previzibil al poetului „Euxin” ce are încă şansa să fie (re)citit şi astăzi, cel puţin de cei care ştiu că în orice femeie coexistă câte ceva din Penelopa, Ariadna, Medeea, Sappho, dar şi din Livia, soţia lui Augustus, împreună cu fiica sa, frumoasa Iulia, desigur, şi de cei ce văd în poetul tomitan, părintele poeziei exilului, născută din „carmen et eror” şi generalizată, graţie migraţiei, pe întreg mapamondul. Este revelată în context ideea de continuitate-discontinuitate a celui „nepieritor”, cum îl numeşte Ştefan Cucu pe sulmonezul Ovidius, iar într-un „barburism” (citeşte un „Desen de Ion Barbu”, pentru cei mai puţin familiarizaţi: nu acelaşi cu Dan Barbilian, autorul „Oului dogmatic”), de excepţie prin arta comunicării, Dilema ne vizualizează şi concepţia postmodernistă asupra fenomenului ovidian bimilenar, dar şi modul specific de autohtonizare/ contemporaneizare al autorului pierdutei tragedii Medeea, de românii de pretutindeni: „Ce fel de Ovidiu vă doriţi: Ioaniţoaia? Nahoi? Ghidirmic?”. O confirmare că putem avea poetul pe care ni-l dorim şi cum ni-l dorim! Băcauan fiind, eu mi-l doresc: Ovidiu Genaru, George Bacovia, Viorel Savin, Calistrat Costin, Ion Tudor Iovian etc.

Sugestiile „dosarului Dilemei vechi” sunt revelatoare şi polivalente. Poetul romano- tomitan este mai mult contemporanul nostru, decât cel ce „va fi fost cu adevărat”(A.-M. Răducan). În fapt, nici relegatul la Tomis nu ştia cine a fost cu adevărat, din moment ce a configurat în Opera sa, aproape întreaga tipologie a exilaţilor din epoca contemporană şi a eternizat brâncuşian metamorfozele kafkiene ale Lumii, încât constatăm cu satisfacţie, spre deziluzia celor obsedaţi de stereotipul noutăţii, că două mii de ani de literatură scriu odată cu noi. Atât în Tristele cât şi în Ponticele, poetul romano-tomitan îşi conştientizează bacovian, posteritatea fără egal: „În veci o să mă facă să sufăr Poezia?/ Din pricina ei pururi voi fi eu pedepsit?” sau/ şi „Eu zac aicea lânced, la marginile lumii/ Şi-n mintea mea răsare tot ceea ce-am pierdut” (În traducerea lui Theodor Naum) şi emite inconştient principii poetice romantice ce modelează încă literatura europeană. Posteritatea bimilenară i-a fost asigurată simultan, de cenzură, de traducerile în greacă, de enciclopedismul Renaşterii, de mitologia greacă şi latină, de muzica clasică, pictură, sculptură şi literatură, de perceperea exilului drept o formă de execuţie capitală. Spre deosebire de Goethe şi Schiler care se considerau „cetăţeni ai lumii”, deşi nu s-au gândit niciodată să-şi părăsească ducatul, Ovidius considerat un „clasic al exilului”, nu a putut fi el însuşi decât în capitala lumii, Roma.

Clemenţa repetată, pe care a cerut-o Împăraţilor Augustus şi Tiberius confirmă teza că „istoria ca şi Zeii, nu poate fi dată şi luată cu împrumut”. Nici chiar istoria personală. Patria lui Ovidius nu va fi putut fi decât Roma. Nu întâmplător, călătoria sa la Tomis configurează atipic, un nou Ulise, Enea şi Iason în acelaşi timp. Filosofia autorului vol. Ars amatoria nu diferă de cea din tragedia Brutus şi fii săi de Ştefan Augustin Doinaş: „ Ah, ce este legea voastră, dacă nu un târg pe care-l încheiaţi cu ceea ce e în afara oricărei tranzacţii cu fiinţa cetăţii (…) O togă roşie, siluetă care pătează imaginea viitorului, sărmană umbră care nu ştie ce este patria, ne-a îndemnat să fugim, să preferăm morţii – exilul. Oare pentru noi lumea întreagă poate să aibă acelaşi preţ cu patria noastră? Ne putem noi rupe de vatra pe care se întreţine focul sacru, de incinta în care ni se dă apa lustrală? Niciodată! Voi, voi vreţi să faceţi din noi nişte străini, să ne luaţi zeii, luându-ne pământul pe care-l populează? Dar noi nu putem fi oameni adevăraţi decât în patria noastră. Voi, egoiştii, voi puteţi pleca oricând, motivând că n-a fost respectat dreptul vostru. Dar noi nu cunoaştem drepturi, ci datorii. Voi, democraţii, puteţi pleca oricând, motivând că nu vă mai convine contractul încheiat cu cetatea. Dar noi, noi am încheiat un legământ cu zeii. Pe noi ne leagă nu legi făcute de oameni, ci focul şi apa. Pe noi ne opreşte nu interesul, ci neîntreruptul strigăt de alarmă al zeilor. Noi preferăm să murim ca oameni, decât să murim ca cetăţeni (…) Noi avem partea noastră de credinţă de care nu ne puteţi dezmoşteni. Omorâţi-ne!”. Poate părea incredibil, dar Ovidiu ar fi preferat să moară ca om, nu ca cetăţean al Imperiului Roman. El nu s-a considerat „adevărat” decât la Roma, uitând, probabil că omul nu este, ci devine.

Dezmoştenindu-l de credinţă şi de patrie, Augustus şi ulterior Tiberius au făcut din poetul aristocrat, un înstrăinat şi un dezrădăcinat, luându-i în primul rând „zeiţele” şi posibilitatea de a le iubi. Autorul Ponticelor figurează în Europa, cazul limită al poetului, prizonier iremediabil în sistemul limbii sale materne. Personal nu cred că Ovidiu a învăţat limba geţilor şi a sarmaţilor, deşi poetul pretinde (v. Tristele), el nefiind obligat să renunţe la limba sa natală, cum a făcut mai târziu un Cioran, pentru a-şi confirma vocaţia de scriitor european. Relegarea – o formă temporară de exil acceptabil, fără confiscarea titlurilor, a averii şi a cetăţeniei romane – atenuează tragicul unei pierderi (totale) de identitate, dar potenţează simultan, dramatismul existenţial, speranţa iertării şi exacerbarea conştiinţei de sine. Farsa tragică a exilului este convertită de Ovidiu, în destin fatal, confirmând spusele de mai târziu ale eruditului Miron Costin: „Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub cârja vremii”. Dezmoştenirea de patrie, cea care întreţine focul sacru al fiinţei, de limbă, de credinţă, a renăscut în autorul tragediei Medeea, acel „apetit de demiurgie”, capabil să-i confere o nouă identitate poetică ce are involuntar şi vocaţia deschizătorului de drumuri. „Instauratio” estetică din Ponticele deschide în fapt, marea poezie a exilului. Mare, pentru că omul este un exilat etern, dacă nu uităm „exilul interior” ce ne bântuie pe toţi!

Invocând aşa-zisa „Lex Iulia de adulteris coercendis”, Augustus îl face pe Ovidiu vinovat de adulter. Tocmai această farsă tragică a Împăratului îi deschide poetului, porţile eternităţii, alături de Horaţiu şi Virgiliu. Bimileniul tomitanizării şi al integrării lui definitive în spaţiul spiritual-artistic autohton devine evident pentru fratele nostru, cititorul, după (re)lectura unor opere de referinţă în care este transfigurată biografia interioară a sulmonezului: Ovidiu de Vasile Alecsandri; poemul dramatic cu acelaşi titltu, 1926, de Nicolae Iorga; drama Ovidiu, 1957, a poetului constănţean Gh. Sălceanu; „comedia amară” Viaţa şi pătimirile lui Publius Ovidius Naso de Paul Miron; Ovidiu la Tomis. Versuri din exil de Ştefan Augustin Doinaş; Pontus Axeinos de Mircea Cărtărescu, Dumnezeu s-a născut în exil de Vintilă Horia; Moartea la Tomis. Jurnalul lui Ovidiu de Marin Mincu; Bucuria de a fi îndurerat la Tomis de Viorel Savin; Acasă între lumi. Romanul lui Ovidiu de Michael Solomon etc. Fascinantă pentru orice tip de cititor/ spectator rămâne interferenţa dintre hazard şi destin, dintre conjunctural şi voluntar, dintre hybris – perseverenţa în eroare a poetului, şi moira, cenzura transcendentă. Muzica elegiacă a scriiturilor ovidiene ne comunică ce am pierdut în două milenii şi ce mai avem de pierdut în următorii două mii de ani…

(Revista „13 Plus”, nr. 183)