Azi este o frumoasă zi de primăvară, sunt în centrul vechi al Brașovului și am de așteptat câteva ore… Unde să stau?

      – Mă duc în Piața Sfatului, acolo este noua fântână arteziană, multă lume și, poate, pe drum, cât merg pe Republicii, mai cumpăr o carte, ceva de citit, văd eu…

Deja se conturau niște ore frumoase, numai pentru sufletul meu! Mi-am luat o franzeluță  ”împletită” ca să rămână bani de carte, apoi mi-am ales una și, fericit, mă așez pe bordura circulară a fântânii arteziene din piață să ascult, să citesc, să mă simt bine.

În soarele care mă mângâia pe cap, pe umeri, zăresc cu coada ochiului, în timp ce citeam, niște umbre pe cimentul pe care stăteam: erau porumbeii!

Mulți, sprinteni, frumoși, erau atrași de firimiturile care cădeau de la pâinea mea împletită.

Am luat o bucată și am început s-o fac firimituri, ca să le-o dăruiesc.

Unul mai curajos se oprise chiar lângă piciorul meu privind cu jind la ce aveam în mână.

Ușor, ca să nu-l sperii, apropii mâna de el la nivelul cimentului. Din zbor, vine altul și se așează… chiar pe mână și ciugulește din palmă! Mai vin doi, se așează fără frică la ospăț, cel de jos se urcă și el, deja aveam mâna plină de dragele suflețele! Aripile lor foșneau când se înghesuiau, gângureau, gheruțele lor mă gâdilau în palmă, dar nu mișcam, să nu-i gonesc.

Se oprise o pereche și se uita cu drag, apoi o mătușică.

S-au terminat firimiturile dar unul a mai rămas și se tot învârtea, poate mai am printre degete ceva rămas! Am luat cu cealaltă mână un pic de pâine și am vrut să o pun în palmă în fața lui.

      – Ce vorbești, domnule, au apărut în zbor alții, s-au ciocnit unul de altul și mi-au luat-o din mână!

      – Ei, mi-am zis, hai să le dau lor restul de pâine, că prea sunt frumoși și curajoși!

Dar alții erau deja pe punga în care țineam pâinea și încercau să ia direct de la ”sursă”!

      – Adio carte, adio citit, ei îmi umplu tot timpul și sufletul! Și sunt atât de frumoși!

Mă simțeam minunat: în piață se auzea în surdină ceva muzică, aripile lor fâlfâiau, se auzea plăcut murmurul trecătorilor, al celor ce se plimbau prin acel loc , soarele ne încălzea darnic, toate făceau să fie așa, ca o feerie… Iar eu pluteam în această lume plină de pace, părea atât de ireal, ca un vis frumos…

Dar a venit un copil de câțiva anișori și i-a speriat! S-a repezit să-i prindă cu mișcări nesigure, stângace, porumbeii se fereau doar cât să nu fie atinși și reveneau așteptând să primească restul de pâine!

Doamna cu care era l-a luat de mânuță și i-a spus ceva șoptit, copilul s-a așezat pe vine iar porumbeii s-au apropiat din nou de mine. Privirea lui exprima uimire, bucurie, tentația era mare, dar doamna stătea aplecată și-i șoptea mai departe ceva la ureche. De dragul copilului  am aruncat  câteva firimituri chiar în fața lui. Porumbeii au dat năvală, au uitat de frică, iar copilul speriat  de văjgălaia de aripi a căzut în fund! Urlete, a fost luat în brațe și liniștit încet, încet.

– Vă rog să mă iertați că l-am speriat, am vrut doar să-i fac o bucurie!

Doamna a zâmbit, a dat din cap și a continuat să-l liniștească pe copil.

– Vă cred, dacă vin așa porumbeii la dumneavoastră, e clar că vă iubesc, că nu sunteți un om rău! Dar copiii sunt copii… Gata, Dănuțul mamii, nu mai plânge! Porumbeii au venit după papa, nu să te sperie…

După câțiva ani, eram acasă cu o nouă clientă care venise cu un laptop la reparat. Am observat că mă privea insistent deși nu ne cunoșteam:

– Domnu Ionel, parcă vă știu de undeva!  Dar nu știu de unde să vă iau…

– Cine știe unde a potrivit Domnul să ne mai întâlnim, că am fost purtat de viață prin multe locuri, cu școala, cu serviciul, la băi…  Așaaa… Ia să vedem… Și ce spuneți că a pățit ”bolnavul” dumneavoastră?

– Păi, am un nepoțel tare neastâmpărat, care s-a împiedicat de cablu și l-a dat jos de pe masă!

Privind îmbrăcămintea doamnei, așa, ca un flash, mi-a răsărit în minte  imaginea unei doamne îmbrăcată cu acel palton maro-bej, cu același  stil de a purta la gât eșarfa, legată larg, cochet, ca în alte vremuri și am întrebat:

– Nu cumva îl alintați cu ”Dănuțul mamii”?

S-a uitat contrariată la mine, eu am zâmbit larg, și i-am amintit:

– Sunt omul cu porumbeii, din Piața Sfatului! Dimineață, soare, fântâna arteziană! Nu vă amintiți?

– Ce porumbei… fântână? Nu înțeleg… Aaaa! Așa e! Îmi amintesc! Acuma am încredere că am găsit depanatorul potrivit, că porumbeii nu ”trag” la oricine, așa!

S-a umplut de zâmbet și senin în priviri! Mă privea cu drag, ca pe nepoțelul ei, iar eu gândeam:

      – Doamne, mulțumesc că mi-ai dăruit acele clipe senine și că le-ai reîmprospătat cu această aducere aminte, prin clienta pe care mi-ai trimis-o! Pentru că… știu că la Tine, Doamne, nimic nu-i întâmplător!