– Servus fetelor, ce bine-mi pare că sunteți aici! Că nu am curajul să merg singură după pâine! Vă rog, care din voi poate… – spuse vecina Cociș, ieșind cătinel din scara blocului, sprijinindu-se în baston.

”Fetele”, trecute toate de șaizeci de ani, continuă să sporovăiască despre noutatea zilei: a murit Cutare, a lui Cutărescu, priveghi, pomană, ce mai, urmează “distracție” mare!

Închid geamul, mă pregătesc de plecare și, când ies din bloc, întreb:

– Săru’ mâna, doamnelor! Doamna Cociș, nu vreți să vă iau pâine? Că v-am auzit mai devreme pe fereastră…

– Bună, Ionel maică, uite, ia-mi un sfert de pâine cu cartofi! Să-ți dea Dumnezeu sănătate! Ai auzit? A murit Cutare!

Una din ”fete” se uită urât la mine și spuse:

– Ăsta e! Din cauza lui am rămas fără serviciu acum douăzeci și ceva de ani!

Se făcu deodată liniște pe bancă, toate se uitau urât la mine iar eu m-am simțit penibil!

– Sunteți sigură că de mine-i vorba, eu  lucrez de mulți ani în oraș…

– Ei, na! Cum să nu te știu! Șchiop, cu ochelari, tu erai la poarta fabricii când m-ai prins cu o sticlă de aracet! Din cauza ta m-au dat afară și m-a lăsat și cel de-al doilea bărbat! Ce te-am mai blestemat atunci! Da, văd că o duci bine, pe ăștia răi îi ține dracul sănătoși, să facă mereu rău!

– Doamnă, dar eu n-am fost portar niciodată, întrebați pe vecinele mele, eu eram la metrologie pe vremea aia, aveam un laborator mare, ce să caut eu la poarta uzinei?

– Da? Dar era șchiop ca tine… Ca dumneavoastră, cu ochelari… Ptiu drace, ce semănați cu ăla! Scuzați! De fapt n-am ochelarii la mine și nu prea văd!

– Tu ești nebună, te iei de vecinul meu, așa, degeaba? – spuse doamna Cociș.

– Hai, tu, că nu l-am omorât! L-am confundat și eu, ce i-am făcut, l-am mâncat?  Și i-am cerut și scuze! Scuze, domnu’! Na, că i-am mai zis odată!

Fetele râdeau  de cea care mă confundase și eu am plecat în treaba mea. Era dimineață, soare, un pic de răcoare. Mă simțeam minunat!

De câte ori treceam și ele erau pe bancă, dacă se uita chiorâș la mine, spuneam imediat:

– Iar mă confundați, așa-i? Nu-s ăla cu aracetul!

Celelalte râdeau și-i aminteau de restul întâmplării…

A venit iarna, pe trotuarul din fața blocului copiii făcuseră lunecuș. Mă întorceam acasă când văd pe cineva căzut și nemișcat în zăpada de pe marginea aleii. Mă duc repede,

să văd ce s-a întâmplat, era doamna cu aracetul! Căzuse și se lovise la cap, la ceafă parcă, se vedea un pic de sânge pe zăpadă. Ce să fac? Să chem salvarea! Dar până vine, îngheață femeia aici în zăpadă! Hai mai întâi s-o fac să-și revină! I-am ridicat capul, i-am lovit ușurel obrajii, cum văzusem în filme, am șters-o cu un pic de zăpadă pe față și a început să-și revină! M-a privit tulbure, nu știa ce-i cu ea.

– Ce-mi faci, mă? Cum am ajuns pe jos? Aoleu, am căzut și… Off, ce mă doare capul! – spuse punându-și mâna la ceafă. Am ajutat-o să se ridice, mai anevoie, așa și am întrebat-o:

– Să chem salvarea, sau credeți că vă descurcați?

– Ce salvare, te-ai scrântit? Pentru o julitură la cap și oleacă de amețeală? Eu n-am fost niciodată în spital sau cu salvarea, vreau să mor acasă dacă o fi vreodată! Da’ tu cine ești?

– Sunt vecinul doamnei Cociș, cel pe care l-ați confundat cu…

– Aha, deci nu ești ăla – spuse îmblânzindu-și privirea! Mersi, dragă, de ajutor, am să blestem copiii ăștia că au făcut ghețuș, n-ar avea parte de ziua de mâine! Răi, mamă, răi…

Continuă să bodogănească și o porni către blocul ei. După câțiva pași alunecă iar și căzu în genunchi. M-am dus iar la ea și i-am spus:

– Vedeți, dacă blestemați, Dumnezeu vă dă înapoi ce semănați! Dumneavoastră n-ați fost copil, nu v-ați dat pe gheață? Și nu v-a blestemat nimeni! E mare păcat să blestemați! O să cam plătiți pe lumea cealaltă pentru toate blestemele!

– Ei, na, doar nu se uită Domnul la două vorbe aruncate la supărare de o babă necăjită! Doamne, iartă-mă, n-am vrut să fie chiar blestem, n-am gândit, mi-au ieșit pe gură din obișnuință! Când eram eu copil… Cum să nu, făcem ghețușuri luuungi pe aleea dispre stație și ne distram când cădea lumea!

Am lăsat-o să se ducă unde vrea ea, urmărind-o cu privirea până a trecut de colțul blocului. Aș fi ajutat-o până acasă dar, prin zăpadă merg și eu mai greu… Și ea mergea mult mai ușor și mai bine ca mine!

Vremea s-a mai îndulcit, s-a topit o mare parte din zăpadă și pe bancă, la soare, a apărut iarăși ceata de ”fete” bine înfofolite și cu chef de vorbă.

Le-am găsit când mă întorceam acasă, povestind ceva, plinde de vervă. Când m-au văzut s-au întrerupt și m-au întrebat:

– Tu ai fost, Ionele, când a căzut Floreasca?

– Nu cunosc numele… A, probabil vorbiți de cea care m-a confundat! Da, eu am fost, dar n-am făcut nimic deosebit, doar am ajutat-o să se ridice!

– Ei, să știi că de la aia i s-a tras! A murit!

– Dumnezeu s-o ierte, îmi pare rău! Dar atunci a plecat pe picioarele ei, chiar mergea sprintenă, nu cred că de la căzătura pe ghețuș să fi pățit ceva! – am spus eu uimit și cu părere de rău.

– Păi, cică a făcut ceva la cap și, după câteva zile, așa, fără să aibă nimica, s-a trezit moartă! Pardon, adică a murit noaptea în patul ei, fără lumânare săraca. Da, cică avea un zâmbet frumos pe față, de ziceai că-i vie! A fost fată bună, Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească, dar tare mă tem pentru ea, că avea gura rea, numai blesteme și vorbe urâte trăgea pentru ce nu-i plăcea ei…

M-am tot gândit întristat: oare, dacă chemam salvarea, nu scăpa? Și simțeam așa, de parcă aș fi un pic vinovat pentru ce i s-a întâmplat…

Am visat-o noaptea următoare: îmi făcea cu mâna plecând spre nori, undeva în cer cu privirea aceea mulțumită pe care o avea când îi spuneam că nu-s eu cel cu aracetul…