-Tocmai acum v-ați nimerit și voi, măi, Jeni, când serbăm admiterea la facultatea Sorbona a lui Emilian? – spuse unchiul Neculai, ruda noastră bogată, din capitală.

– Unchiule, pe noi ne-a adus nevoia aici, la București, i-a răspuns mama. Am venit să facem ghete ortopedice lui Ionel. Se fac numai aici, la Pirogov și eram programați mâine dimineață! Uitați, v-am adus și noi câte ceva, două gâște, vin și carne în untură, două borcane de cinci kile…

– Lasă, lasă, nu le mai înșira, o să le pună la locul lor tanti-ta. O să vă duc la o vecină… să vorbesc dacă poate… Ce mă fac eu cu voi, de la țară…

– Păi, unchiule, eu vă ajut la bucătărie, la servire, mă pricep nu? Iar băiatul e îmbrăcat decent, în costumaș, va sta și el pe undeva! Iar după ce pleacă musafirii, la noapte găsim noi un preș, ceva, pe care să ne culcăm! Ce spui?

– Bine-ai venit, Jeni, spuse tanti Marioara, înarmată cu un șorț de bucătărie, o bonetă albă și cu un capac în mână!  Ce bine-mi prinde ajutorul tău, hai fuga la bucătărie! Și tu, Ionel mamă, stai cuminte pe aici că acum se adună musafirii! Să nu te bagi în vorba lor, ai înțeles?

Ne-am ”integrat” repede, eu admiram pianul, fără să-mi pese de ceilalți, de parcă eram în gară. A dat năvală peste mine Liuța, sora mai mică a sărbătoritului și m-a pupat, m-a prezentat fetelor cu care era ea.

– Liuțo – i-am șoptit la ureche – pot să apăs și eu pe o clapă la pian, așa, încet…

A râs, m-a lăsat să încerc două trei clape, dar să apăs ușor, să nu deranjăm musafirii.

Eram topit, clapele sclipeau, sunetele erau divine, doar clapele negre sunau mai aiurea, pentru un necunoscător ca mine!

La un moment dat s-a făcut liniște, Liuța m-a luat de mână și m-a așezat pe un scaun, făcându-mi semn cu degetul la gură să păstrez liniștea.

Două fete, cu viori în mână, în picioare se pregăteau să cânte ceva.

Și deodată, niște sunete divine, o muzică îngerească se auzi din viorile lor! Am rămas cu gura căscată, mi-au dat lacrimile de emoție și uitasem să mai respir. Era prima dată când auzeam ”Balada” lui Ciprian Porumbescu!

Era așa de frumos, atâta tristețe și jale în unele acorduri, atâta iubire și mângâiere în altele, că eu stăteam, cu mâinile înțepenite într-o poziție aiurea iar lacrimile îmi șiroiau pe față, de îmi udasem gulerașul alb al cămășii. Sorbeam din priviri pe cele două fete, care în ochii mei erau ființe angelice și mi se părea că sunt undeva, într-altă lume, în rai…

Ele m-au observat, mă priveau cu drag, îmi zâmbeau și, când au terminat, în aplauzele celor din jur, au venit și m-au pupat, mi-au șters lacrimile și au spus către ceilalți:

– Atât de frumos a trăit muzica acest copil că ne-au dat și nouă lacrimile de emoția, de șiroaiele de lacrimi care i-au udat hăinuța, cămașa și obrăjorii!

În timp ce spuneau asta, una dintre ele mă ștergea pe față cu un șervețel care mirosea tare frumos, iar eu n-aveam curaj nici să mișc, nici să scot vreun sunet, doar le priveam cu admirație, cu uimire!

– Deci există muzică îngerească, am îngăimat eu, după un timp.

Ele au râs, au repetat tare ce spusesem și deodată mi-am dat seama că am devenit centrul atenției tuturor. Mi-a fost așa rușine că am fugit repede la bucătărie, unde am fost întâmpinat de tanti Marioara:

– Ce-ai făcut, ai stricat ceva? Cum de-ai venit la bucătărie? Ți-o fi foame! Ia de la mama, de pe platourile astea ce a mai rămas, că ăștia-s copii mofturoși de la oraș. Așa, mamă, e bun?

Am aprobat dând din cap, aveam deja gura plină de bunătățuri!

Nu știu când și cum am adormit, dar noaptea le-am visat pe cele două fete cu vioara și pe Dumnezeu cum le asculta zâmbind. Eram lângă El și ascultam acea muzică divină, mângâiat pe cap de mâna Lui caldă și mare, ca a unchiului Neculai.

De-a lungul vieții, de câte ori ascultam Balada, îmi apăreau în minte cele două, cu mobila aceea scumpă din spatele lor, care lucea de-ți lua ochii, cu viorile lăcuite, de culoarea focului…

Și mulțumesc Domnului că am avut șansa să aud pe viu această piesă muzicală, cântată la două viori, în acea atmosferă luxoasă, plină de oameni stilați, din altă lume… Pentru mine, copilul de la țară, era o lume de vis…

Merg și acum la concertele filarmonicii din Brașov, dar emoția aceea n-am mai simțit-o niciodată!