scurm zăpada rece din mine cu amândouă mâinile

și te caut înfrigurat printre frunzele galbene ale amintirii

n-a mai rămas loc neumblat în jungla aceasta a sufletului

toate frunzele însă sunt la fel de galbene și posomorâte

mi-ar trebui încă o viață să ating fiecare frunză în parte

cu vârful degetelor

care te-ar recunoaște

există o memorie miraculoasă a atingerii

dincolo de puterea de cuprindere a ochiului

la trecerea palmei peste liniile fine din jurul pleoapelor

din colțurile gurii

sânilor

din interiorul coapselor și gleznei

nu-ți mai spun că aici toate frunzele plâng

aud parcă o simfonie neterminată a frunzelor galbene

un cântec trist despre uitare și deznădejde

cum te-aș putea găsi oare printre atâtea suspine și lacrimi înghețate

printre atâtea straturi geologice și plăci tectonice ale sufletului

este o iluzie să crezi că poți  coborî în acest cimitir al tăcerii

ca Orfeu în Infern

totu-i până la urmă o iluzie…