Avea impresia că încă e totul cum știa, în vis alerga și nu era niciun coșmar. Își simțea piciorul pe care nu-l mai avea, încă nu se obișnuise că i-a fost retezat din șold în urma exploziei de la Kabul. Datorită unei operații reușite, dacă se poate spune asta când ai rămas ciopârțit de la 28 de ani, Ieremia Rizea plecase acasă în Focșani. Se poate afirma fără tăgadă că servise patria cu sângele lui. Chiar urma să asiste la îngroparea piciorului înfășurat în drapel. În cele din urmă, renunță la această formalitate dureroasă. Îl aștepta o fetiță de cinci anișori și Livia, încă soția lui, o profesoară de biologie. Locuiau într-un apartament moștenit de la părinți, destul de mic pentru mobilierul voluminos primit și de la fratele Liviei, spaniolul, cum îl porecleau pe Eugen. Așadar, soldatul Ieremia servise patria, după accidentul suferit s-a întors la vatră, așa cum niciun tânăr nu și-ar imagina să fie. Mirosul de spital îl exaspera, mâncarea fadă și neliniștea erau reminescențe postoperatorii, cel puțin așa credea. I se recomandase repaus cât mai mult, pentru ca operația să se vindece complet. Și nu avea încotro, stătea mai mult în pat și privea la tv știrile, tot felul de emisiuni istorice, filme și jocurile… paralimpice. Într-o seară, Livia i-a spus că ar fi bine, când își va recăpăta puterea, să participe la aceste întreceri.
– Uite, l-am văzut pe Dorin, fostul coleg de la echipa Unirea, cum alerga la 100m, parcă el s-a întors din Iraq, după câte îmi amintesc. Ce frumusețe de om era și el a rămas fără picior, dar a continuat să-și reprezinte țara! spunea Livia, trăgând cu coada ochiului să vadă ce reacție are Imi, cum îi plăcea să-l alinte.
– Ascultă, nu vrei să vorbim altceva, asta cu reprezentarea țării în așa condiții mi se pare o porcărie! Cum să-i mai păcălești pe bieții militari, după ce le-ai distrus viața, viitorul să mai demonstreze ce tărie de caracter au! îi răspunse cu mânie în glas și cu mâinile încleștate pe pătură.
– Da, dragul meu, dar acesta e un mod de a continua! se ridică Livia să răspundă la telefon.
– A continua ce? Să alergi într-un picior, cu o proteză din șold? Mai bine aș fi murit acolo când a sărit în aer tabul acela nenorocit! strigă într-un acces de furie Imi și se luă cu mâinile de cap.
– Dragă, cum poți să zici așa ceva? O avem pe Amalia de crescut, mă ai pe mine, te-am așteptat să vii! îi mișcă mâinile duse după cap și se așeză pe marginea patului, ca o soție aflată în cea mai grea situație de când erau împreună. Își aminti fulgerător câteva imagini de la nunta lor, cum au dansat până dimineața la Hotel Amadeus, cu toți prietenii în cea mai nebună dispoziție, după slujba ținută la Sfântul Nicolae Nou. Se făcuse liniște, dintr-o dată, parcă și-au împărțit amintirile și erau fixați fiecare pe filmul de viață memorat. Livia se gândea cum a desfăcut Vlad, un vecin de bloc, șampania și a spart un bec de la candelabru. Modul incredibil în care dansa Zorba un profesor de geografie, Giani, de care era mai apropiată în lungile misiuni ale soțului.
Explozia care i-a aruncat în brațe jumătate din craniul camaradului Sorin venea ca un coșmar în fața ochilor lui Imi, cu tot consultul psihologului nu-și mai revenea. Intra într-un tremur și își mușca mâna până sângera. Pe lângă amputarea din șold a piciorului, avea și această cădere psihică. Singura mângăiere în tot acest iad de neimaginat era Amalia, îi spunea “tăticul meu e cel mai bun și mă plimbă pe unde vreau, îmi cumpără tot ce vreau!” La un moment de cugetare, începu să spună cu glas tare:
– Cine m-a pus să merg, cine m-a pus?! De unde să știu, Claudiu avea dreptate! și gesticula cu mâna cum că nu avea în cap nimic, într-o nervozitate tot mai pronunțată.
– Ce ți-a spus Claudiu, dragul meu? s-a apropiat și mai mult de chipul lui încă frumos, dar marcat de povara tristeții.
– Mi-a zis să nu mă duc voluntar la camera de selecție. Când am intrat acolo ne-au făcut analize amănunțite și ne-a dat ceva de băut, asta ziceau să ne vadă rezistența, reacția în anumite situații. Auzea cuvintele colonelului Coman: “alergați, mânjilor, alergați, v-am dat spanac!” Când am plecat de la selecție, parcă îmi vâjâia capul înaintea trupului și mă simțeam foarte amețit. Asta le dădea la toți aleșii. Ne spuneau că suntem aleși să apărăm țara. Deși mulți ne întrebam ce căutam noi așa departe, că talibanii nu erau vreo amenințare pentru România. O făceam pentru aliați, datoria plătită… că ne-au primit în NATO! Dar și în misiuni, aveam impresia că ne dă ceva să ne mărească puterea de acțiune, curajul. Așa îmi explic gestul nebun pe care l-a făcut Emil când s-a aruncat într-un cuib de talibani și a fost tăiat bucățele! spunea toate acestea cu privirea fixată într-un punct pe care numai el îl vedea.
– Vrei să spui că erați sub influența unor substanțe în misiunile făcute? continuă discuția cu o sprânceană ușor arcuită Livia.
– Asta simțeam atunci, nu știu sigur, dar aveam un curaj nebun, acum mă simt ca un muribund! Au fost mai multe scene pe care nu mi le pot explica! Odată am deschis focul într-o școală și ni s-a spus că erau talibanii ascunși, știi… ne ziceau să omorâm studenții. Însă din școală au ieșit copii și profesori, iar noi nu ne opream din foc! Nu știu cum am făcut asta, habar nu am! își acoperi privirea să nu mai vadă nicio rază de soare prin ruloul ridicat puțin. Apoi căzu într-un plâns greu de stăpânit.