– Nuuu, așa nu rezolvăm nimic, înțeleg prin ce treci, dar cred că nu ajungem niciunde cu lamentările! Sper să primim lumina aia care ne permite să vedem ieșirea din labirintul durerii! Încă mai cred, nu sunt goală în adânc, încă mai cred! Voi merge să discut cu doctorul Sabin, e un bun psiholog, măcar să ne recomande un tratament cu efect. Avem încă multe de făcut! Te rog, Imi, nu mai plânge că îmi rupi inima! și îl mângăie pe umăr încet, abținându-și lacrimile cu greu. Cine putea să înțeleagă starea aia de cădere în cea mai cumplită formă de tristețe? Din tot ce ni se întâmplă prin scadența asta a fericirii măsurate parcimonios de acele tăioase ale ceasurilor, cât ne este dat să înțelegem probele pregătite mântuirii sau damnării?
– Lasă-mă singur, lasă-mă și du-te unde vrei! Nu sunt pregătit să văd pe nimeni, s-a rupt în adânc toată lumea aia frumoasă pe care o vedeam! Poate eram prea sedus de ce nu cunoșteam! și încercă să închidă sub pleoape imaginea tavanului alb.

Sabin își avea cabinetul de psihologie sau consultații psihologice pe strada Bucegi nr. 24, nu era atât de cunoscut în țară, mai mult în Franța și Elveția unde își făcuse un renume prin tratamentele stărilor anxioase și de recuperare comportamentală a celor care activaseră în Legiunea străină (Légion étrangère) sau militarilor francezi întorși de pe teatrele de operațiuni. Era un tip atât de calm încât ai fi zis că poate privi liniștit etapele creșterii unei plante. Plantă se considera și Imi după ce suferise acel șoc, pe care îl repeta imagistic fără să-și stăpânească gândurile. Un tăvălug de imagini din misiunile avute în Afghanistan îl torturau nonstop, de la momente de calm sau liniștire aparentă la ieșiri nervoase imposibil de controlat, excese de furie în care lovea cu pumnii tot ce întâlnea în cale. Era, așadar, absolut necesar o întâlnire cu un bun specialist. Și Livia nu a întârziat să-l abordeze pe doctorul Sabin, așa cum v-am descris sumar, un doctor apreciat.
Pe strada Bucegi se făceau reparații la o conductă de apă, era o adevărată fântână arteziană, noroc că în august, pe căldura aceea, nu era chiar așa mare necazul. Livia nu-și mai aducea bine aminte unde era cabinetul și îl rugă pe un muncitor din locul cu pricina să-i facă loc de trecere pe puntea de metal improvizată pentru a găsi numărul din cartea de vizită. Avea un număr de telefon vechi, înainte ca Sabin să plece la Nantes, bineînțeles că nu mai era valabil. În cele din urmă, ajunse unde trebuie, îi deschise ușa un bărbat înalt cu păr grizonat, nas acvilin și o frunte înaltă sub care ardea o privire pătrunzătoare, aveai impresia că îți citește gândurile înainte de a le exprima.
– Ce mă bucură prezența ta, oho, cred că au trecut vreo 14 ani de când m-ați condus la Otopeni!și îi făcu o scurtă plecăciune Liviei, adresându-i un prietenos “Bienvenue, madame! Comment ça va? Livia, se prăbuși pe scaun și începu să plângă, cu greu articula câteva cuvinte:
– Nu e nimic bine, Sabin! Nuuu pot să cred că trec prin așa ceva! Cum să-ți spun că mi s-a rupt sufletul! Știi cum e să te doară sufletul? Nuuu maaai pooot! Mi-e peste puteri! gesticula prin aer și își ștergea fața cu batista. Tot machiajul s-a prelungit pe obrajii palizi și ochii adânciți în orbite scânteiau din focul durerii. Iau deja Xanax să pot ațipi câteva ore pe noapte, mi-e viața un calvar! Dumnezeule, cu ce am greșit?
– Cu nimic, Livia! Nu ești vinovată pentru ce i s-a întâmplat lui Imi!încercă s-o liniștească doctorul și o îmbrățișă.
– Ba, sunt vinovată, eu l-am bătut la cap să meargă, nu ne ajungeau banii! Și acum e o jumătate de om, Mi-am primit răsplata! și făcu semn să-i dea un pahar cu apă.
– Nu rezolvi nimic, dacă îți asumi povara nenorocită! De multe ori când îl întâlneam pe Imi îmi spunea că vrea să meargă pe un teatru de operațiuni, își dorea o experiență la așa nivel. Zicea că vorbise cu un colonel să-l ajute pentru o misiune de menținere a păcii!
– Da, de unde, că n-a avut relații sus-puse, l-au trimis pe altul în locul lui Imi, fiu de general! Pe Imi l-au trimis unde era mai greu, să înăbușe revoltele talibanilor de la Kandahar și apoi cele din Kabul!continua să gesticuleze Livia, de parcă ar mai fi fost în stare să dea timpul înapoi.
– Ascultă-mă bine, Livia! Îți repet, nu ai nicio vină, actele pe care ni le asumăm sunt numai ale noastre! Nu poți să dai vina pe cineva, că te-a împins să faci un lucru fără voie. Suntem responsabili de actele noastre, altfel am putea găsi nenumărați vinovați, ca în copilărie când nu ne ieșea ceva sau ne loveam și acuzam cele din jur, lovindu-le cu pumnii. Dumnezeu ne-a dat libertatea, cum o folosim e responsabilitatea noastră. Dacă vrem să ne simțim împovărați cu tot felul de învinuiri imaginare și asta o putem face, dar ne paralizează gândirea lucidă. Ori în situația voastră, să-l ajuți pe Imi, ai nevoie de cea mai limpede gândire cu putință, de o stare de încredere că veți depăși spre binele vostru încercarea asta.
– Cuuum, Sabine dragă? Cuuum?! Că îl văd tot mai pierdut, am încercat să-l încurajez cu eventuala participare la jocurile paralimpice și mi-a aruncat niște priviri, vorbe de m-a năucit. Nu mai vrea nimic, înțelegi?
– Da e firesc să treacă prin furia asta, realizând situația cu toate consecințele ce decurg din ea! Imaginează-ți că ești sănătoasă, lucrurile merg bine în jur, ai perspective frumoase și într-o clipă lumea aia în care ai crezut din adâncul simțirii se răstoarnă peste tine și îți iese în față neputința cu rânjetul hidos!
– Uite, spune-mi ce pot să fac, ce pași avem de urmat? se ridică să ajungă mai aproape de doctor. Sabin o privi tăcut, în cabinet coborâse împărăția liniștii absolute.
– La început trebuie să vorbesc cu el, am nevoie de o discuție. Nu pot începe niciun tratament dacă nu sunt edificat complet de stările prin care trece. Trebuie să intru în simțurile lui, într-atât încât să-i simt bătăile inimii, gândurile cu șirul lor de îmbrăcăminte dureroasă, să cobor la rădăcina suferinței ca să pot ridica, cu ajutorul Domnului, un om întreg!
– Crezi în minuni, Sabine? Mai crezi în minuni? Dacă îl vezi în ce stare e, cu greu vei mai avea speranța că Imi va mai fi un om normal! se aplecă mai mult spre biroul doctorului, dorind parcă să-i arate tot ce trăia prin privirea ei.
– În minuni am crezut de când mă știu, eu ca doctor lucrez prin metode uzuale, folosite în practica psihologică, logoterapia de la Frankl încearcă să vindece omul prin găsirea sensului dat fiecăruia dintre noi. Mobilul nostru existențial stă în sensul pe care-l descoperim existenței, motivația ființării în mecanismul lumii. Ne facem tot felul de construcții imaginare despre rostul nostru, uneori ne mințim că nu suntem preocupați de acest aspect și luăm totul la întâmplare. Dar în ecuația vieții nimic nu e întâmplător, suntem marcați de la prima imagine a zâmbetului matern până la primul sărut și apoi, prima întâlnire cu cadavrul din adânc de care vrem să scăpăm. Transformările date de emoțiile trăite le ducem mult timp într-un mod camuflat, imposibil să ne imaginăm cum într-o clipă ne pot influența în cele mai importante decizii.Vei spune că exagerez, noi avem cumva scris în adânc sensul existenței, într-o formă latentă, doar neîncrederea și fricile cultivate prin sistemul formării personalității ne împiedică să vedem mai departe de limitele impuse din exterior sau interior. Știi, de pildă, dacă cineva te descurajează în mod repetat îți amână capacitatea de a fi în exprimarea vocațională, un fel de imperativ ființial. Sistemul formării noastre nu încurajează un mod de a fi creativ, rațional constructiv, eliberat de temeri, dimpotrivă suntem educați în cele mai perverse forme de constrângere.
– Da, știu bine, am greșit să-i arăt compătimire, nu am reușit să mă controlez! Sunt momente, știi bine, când îți scapă orice formă de control și nu găsești modalitatea de a opri derapajul emotiv!
– Da, Livia, cunosc ce simți în situația asta, dar la un om căzut nu-i arăta niciodată părere de rău, compasiune în cel mai radical aspect! Mai ales în cazul nostru, știi ce fire puternică era Imi, câtă credință în imposibil avea. Asta vreau, să-l redescopăr și voi sta ca un păianjen prin formele depresiei lui ca să-i țes pânza salvării.
– Cum vom face, Sabine? Să-l am întreg, cel puțin să-și recapete încrederea de care vorbești! Mă deprimă numai când îl văd și-i simt starea aia de cădere într-un hău din care cu greu mai tragi nădejde să ieși!
– Voi încerca imposibilul, îmi va cere multă perseverență și timp. Vezi bine, să refaci psihicul unui om e cea mai grea construcție! Însă accentuez, am nevoie de altă atitudine din partea ta. Orice greșeală îmi va distruge un nivel din construcție! Avem nevoie de o atmosferă de încredere, și dacă noi credem ce ne propunem, sigur vom realiza.
– Acum, mai e o problemă, să-ți zic într-un fel, cum îl aduc? Mi-a zis că nu mai vrea să vadă pe nimeni! E refractar la ideea de a continua să fie în starea asta, cu povara groaznică a handicapului.
E absolut normal să treacă prin interiorizarea de care vorbești, în căderea suferită își caută în interior resurse. Am să vin la voi, Livia. Aș fi venit de când am aflat de situație, însă nu era momentul potrivit. Repet, cred că îl vom readuce nu numai la înțelegerea că trebuie să primească orice provocare, dar și la a învăța să trăiască peste provocarea primită! Cu încredere vom ajunge la ce ne-am propus.