Pagini de jurnal (IV) de Aurel Conțu

februarie 22, 2018 în Proză de Aurel Contu

Din Mercedesul E-Class Cabrio, oprit la capătul piațetei, coboară Voquin, îmbrăcat într-un costum elegant Armani, blemarin, și-mi face semne cu mâna. Ne îmbrățișăm prietenește sub privirile curioase ale lui Coulbert, care abia așteaptă să fie prezentat.
– Încântat! se formalizează el repede. De ce am senzația că v-am mai văzut undeva?
– Poate mă asociați cu altcineva, fandează Voquin, fiindcă n-am avut plăcerea să vă cunosc până acum! Treci pe la mine sau mergem direct la Reims? mă întreabă, depărtându-se de Coulbert.
– Cum crezi!
– Igrid iese mâine din spital, așa că propun să mergem la Reims! O jumătate de oră de mers.
Ne luăm rămas bun de la Coulbert și urcăm în mașină. Ne deplasăm greoi prin traficul de coșmar din centru, dar Voquin pare obișnuit cu asemenea lucruri.
– Cum ai călătorit?
– Bine, mulțumesc. În orice caz, mai bine decât cu „ Princess”!
Zâmbește.
– Nu-i duci dorul?
– Ca să fiu sincer, nu.
– Eu abia aștept să plec. Am rezervat deja trei bilete pentru august!
– Trei? exclam. Doar nu te gândești să-l iei și pe cel mic?
– Dacă merge Ingrid, merge și el. Al treilea era pentru tine!
Voquin mă surprinde din nou.
– Nu-ți promit nimic.
– Sper să-ți placă Château noir ! schimbă el vorba. Nu-i ca la Paris, dar e la fel de încărcat de istorie. A fost reședința celebrei Diane de Poitiers, amanta regelui Henric II, dacă ai auzit sau citit pe undeva !
Mă uit la el intrigat.
– Un castel ? Nu-mi permit așa ceva, crede-mă ! De unde naiba atâția bani ?
– N-ai de plătit nimic, mă liniștește el, ocolind să mă privescă în ochi. Am făcut toate aranjamentele necesare (taxe, personal, etc !) pentru o sută de ani, cum ți-am promis!
Reims este un orășel de provincie pitoresc ( rămas parcă în urma timpului ! ), dominat de turnurile Catedralei Notre Dame de Reims, locul preferat de încoronare al regilor Franței, care nu-mi displace deloc. Aproape toate clădirile sunt construite din piatră, au ferestre largi, generoase, decorate cu vitralii frumos colorate. Château noir seamănă cu o mică fortăreață medievală, înconjurată de ziduri înalte și groase, de culoare neagră, ca și castelul, de altfel (de unde și denumirea, probabil !), concepută să adăpostească o familie, nicidecum o armată, cum îmi trecuse mie prin minte. În față ne așteptă vreo zece persoane, femei și bărbați, îmbrăcate în costume de epocă.
– Cine sunt oamenii aceștia ? îl întreb.
– Majordomul și tot personalul lui. Castelul are vreo cincisprezece camere, saloane, dependințe și o mică fermă, de care trebuie să se îngrijească cineva. I-am ales personal !
– Locuiesc în castel ?
– Da, au ceea ce francezii numesc „les domestiques”. Nu se cade ca servitorii să stea la un loc cu stăpânii !
– Iată-mă și stăpân !
– Propietatea e pe numele tău, majordomul îți va înmâna de îndată actele, contractele cu furnizorii și tot ce doreșri ! Deja ești stăpân !
Generozitatea lui mi s-a părut dintodeauna suspectă.
– Poți să-mi spui ce-am făcut ca să merit toate acestea ? îl întreb direct, știind că n-am să mai am prea curând ocazia să-l întreb.
– N-am avut niciodată un prieten adevărat, îmi răspunde spontan, de parcă s-ar fi așteptat, iar tu îmi ești cel mai bun și apropiat prieten ! De asta !
Majordomul, în frac, cu mănuși albe, țeapăn ca un englez, îmi deschide cu un gest afectat portiera de la mașină.
– Bine ați venit, sir !
Vreau să-i întind mâna, dar Voquin mă oprește.
– Nu se dă niciodată mâna cu majordomul !
Acesta îmi prezintă și restul personalului : bucătăreasa, ospătăresele, șoferul, grădinarul și intendentul, apoi mă invită să intru. Livingul imens, cu pereți de 4-5 metri înălțime și tavanul din grinzi, degajă o senzație ciudată de monumentalitate, de solemnitate, ferestrele decorate cu draperii duble, în diverse culori, sunt de-a dreptul încântătoare, covoarele cu figuri geometrice și motive rustice, mobilierul de secol XVIII, tapițăriile viu colorate, mi se par desprinse din vis. Voquin, care mă însoțise în vizita de acomodare, se pregătește de plecare.
– Mâine trec cu Ingrid să te vedem ! îmi strigă de la volanul mașinii. Odihnă plăcută !
Majordomul mă ia imediat în primire.
– Îmi puteți spune David, sir ! Numele meu este David Carter.
– O.K.
– Doriți să vă conduc în biroul dvs. de lucru, sir ?
– Am și așa ceva ?
– E la câțiva pași.
Îl urmez în liniște într-o încăpere la fel de impresionată ca și celelalte, dotată cu tot ce trebuie unui scriitor. David se retrage cu spatele, păstrând un aer ceremonios, plin de respect și demnitate, nu înainte de a mai adăuga o informație.
– Masa se servește la douăsprezece fix !