Violeta Savu- Din depărtare el mă vedea frumoasă

Între poeții douămiiști care practică stilul minimalist al liricii, Violeta Savu scrie o poezie de metaforă esențializată, imaginativă, fină, mizând pe transpunerea stării în diafan. Tematica volumului lecturat ”Din depărtare el mă vedea frumoasă”, denotă, chiar de la titlu, iubirea ca suport poetic, o iubire candidă, onirică, dar cu atât mai profund resimțită în cuvinte. Violeta Savu expune poezia ideatic, dar fără excese, fără exagerări, o anume liniaritate dătătoare de siguranță a sentimentului, un sine al iubirii cunoscut și idealizat.

„”să mergem /unde nu se mai calcă/ decât împreună/ Dumnezeu/ îşi va încâlci barba/ peste ţinerea noastră de mână”

Profesorul Constantin Călin încadra versul poetei la metaforă cu elemente simbolice delicate:

”Violeta Savu, poetă cu respiraţie scurtă, dar sănătoasă, de un rafinament cert, căreia îi plac termenii ce definesc corali, pietre preţioase, flori. Meritoriu e faptul că le simte.”

În această  ”respirație scurtă”, poeta reușește  să acceadă un teritoriu temporal, al imaginarului, un loc al trăirii iubirii, dincolo de  indicii fizici,  o clipă izolată și definită în întreg sentimental.

“foşnetul aspru al rucsacului/ ridicat pe umeri / un tren, un vis Rubliov, un copil

/ iar eu într-un abur / de cealaltă lume/ mi te închipui”

De altfel, iubirea ideală, dorită,- și poate cu atât mai greu de realizat – descoperă și cheia sensibilității poetei, între vis și realitate cuvintele alese aparțin inexprimabiluluii iubirii;  este caseta ascunsă a sufletului său pe care reușește să o deschidă numai reluând dorul, jinduirea, acestui scenariu. Violeta Savu lucrează ideea de iubire, o aprofundează pînă la coincidența cu sine și o perfecționează până la limite mentale greu de atins.

“aş fi vrut să mă vezi/cât eram de frumoasă,/Violette cu veşminte de eşafod

/şi aere de grand – dame/

îmi tremura trupul când îţi muşina inima/şi revolta cea mare depăşea firea adâncă”

O recunoaștere a glasului interior  poartă simbolistica tanatică a clopotului, sunetul de final devine, astfel, soluția acestor tatonări și fațete ale iubirii ca  identitate. Mai vital de atât nu se poate!

”preaplin de dragoste vocea mea stinge tumult/ fără mirare scăpare ţi-ai găsit între stânci/ şi durerea ta o porţi într-un clopot”

Din depărtare el mă vedea frumoasă– o demonstrație elegantă, în planul poetic, a iubirii.

Cristina Ștefan