La concursul “Dor de poezie”, eleva Teodora Bunea din Câmpina a obținut premiul Lira21. Premierea a avut loc la Liceul “Petru Poni” din Roman:

CONCURSUL Regional de Creație Lirică “Dor de poezie”, ediția a XVIII-a- Roman

May 11, 2018 in Evenimente by administrator

Pezii de Teodora Bunea

Marcați

Aș vrea să tot dispari…

Că semnul tău tot nu mai trece

Și suntem singurii insemati pe pământ

Și mercurul în termometru

Tot doarme în sticlă rece.

Și aș vrea să se zdrobească de pământ

Să avem un motiv să fim intoxicați

Că părem mereu bolnavi

Și avem oase de plumb

Și înălțarea n-ar vrea să ne încerce,

Mai bine

Să ne tot scufundăm în pământ

Până suntem iarbă

Un găndacel…

Și de la un tremur

Rămânem marcați

De prorpriul cutremur.

Pentru omul din tren

Poate era doar pasul de menuet

Al acestui tren fumegând

Cu un singur vagon păstrând,

Pe mine și camaradul meu de vecie

O partida de șah elegantă

Când pionul umbră de rege poartă.

Degeaba se ascunde sub o mantie argintie

Că îi cunosc lipsa de fiintă vie

Și am ocolit lumea de mai bine de decenii

80 de zile par doar o fărâmă de nisip

Pe acest ceas temporal

Și deși am ajuns la capăt de sine

Tot alergam într-un vals vulgar

Până și în adâncul nimicului

Timpul meu nu-i în zadar…

Impuls

Dacă las acestui paradis sălbatic

Un moment de ezitare-

Dacă acest vultur

În față vântului nu semai zbate

Atunci și eu când te iau în brațe

O să încerci să te contopesti

Când știi că între noi nu e o șansă de omogenizare

Că existăm independent

Și totuși mereu încerci

Să-ți scurgi niște lacrimi

Să mi se prelingă pe sufle

Și să ardă copacii ce adăpostesc

Și să zdrobească zidurile ce tot veghează

Această floare de colț

Pentru că la prima lacrimă

O să ajungi să fii pământul

Ce mă ține în viață.

Tot

Este târziu

Și pentru noi și pentru planetă noastră

Am rămas doar o bucată de nimic

Ce plutește în univers

Precum domnia unui vers

Și sunt doi copii

Picați de pe luna

Și ei încă se uită la stele

Așteptând să se prelingă pe obrajii universului

Acele sclipiri la care toți se roagă,

Dar universul e rece

N-a mai plâns

N-are cum să mai fie străpuns.

Durerea nu călătorește în ani lumina

E lentă aproape nu există

Și de ce i-ar fi milă

De copiii levitand în gol

Că se țîn de mâna

Ei au tot.

 

Cutie

Nimeni nu realizează cum,

Din spații nesfârșite

Ajungem în cutii.

Și poate credeam că

În cutia Pandorei

Nu mai e nici vânt

Sălbatic

Nici cenușă de suflet

Ars

Nici pământ ce tremură

Sub picioare.

Suntem în cutie,

Dar în cutie nu se vede lumina

Și nici sunetetul nu mai pătrunde

Dar pot ține în frâu

Pereți de carton

Corp electric?

Suflet radiant?

Încercarea ruperii de carton

Se transformă în pumni loviți de sticlă

Nu mai e aceeași cutie

Și fiecare respirație

Claustreaza

Până ajungem la formulă

Cub prăpădit

Stramtorat de gânduri cu densitate

Aproape cubul o să se umple cu apă

Sufocare-

Și oamenii din jur ce așteaptă?

Condamnare-

 

Ciudat

Mereu m-am întrebat

Unde se duc zânele alungate

Prin ce colțuri se ascund

Când aripile le sunt sfâșiate?

Și ulterior îngropate

În praful altor făpturi

Cenusă făcute

Pe sclipirile lor lunatice

Că spiritele lor pădurețe

Ce le aleargă prin sânge

Precum rouă

Pe toboganul frunzelor grele.

Unde se duc zânele

Când li se spune că sunt oameni?

Unde se duc zânele

Când au inimile

Sugrumate

De normalitatea

Unei situațîi

Desprinsă din realiatea

Bună de nimic?

Ce lumea ciudată….

 

Să nu uiți să stingi lumina….

 

Când toți oamenii sunt morți

Și părăsești acest univers

Târându-te pe porți

Și ești ultimul pământean

Singură sclipire albă într un negru ocean

Să nu uiți să stingi lumina…!

Să stingi făcliile rând pe rând,

Pentru că e timpul lor să se odihnească

Să aibă pleoapele cusute

E timpul lor să doarmă

Să stingi lumina

Și să închizi și ușa după ține

Să nu între frigul morții

În trupul fierbinte

Ușile închise,

Țin timpul in loc

Cu toții preferă adormirea

Decât căderea și nimicirea.

Să nu uiți să stingi lumina….

 

Felicitări!