Portret de Aurel Conțu

octombrie 11, 2018 în Poezie de Aurel Contu


așa cum raza de lumină albă uneori
(trecând din întâmplare printr-o prismă moartă),
se sparge în o mie de culori,
la fel privirea ta, iubito, nu are altă soartă.

te recompui bizar mereu sub alte predicate,
(nimic, până la urmă, comun ideii de frumos!)
și te încurci în geometrii din cele mai ciudate
din care nu lipsește carnea și fiecare os

din fața ta doar două cercuri paralele
(ochii, probabil, rotunzi ca bobul de orez!)
apoi triunghiul dintre ele
(un fel de nas!) și-o gura, sub formă de trapez

mai jos, un gât prelung, precum un cap de hidră
(două triunghiuri puse vârf la vârf)
care apasă nefiresc pe o clepsidră,
anume chiar pe propriu-ți stârf*

doar tibia ca un cilindru mic
ușor concavă, cu-ncovoieri de scut,
cu toată geometria asta de nimic
încă îmi dă fiori și-mi amintește de-nceput

*stârf= stârv

Din volumul în lucru Geometrii.

Note