Scriitoarea Cristina Ștefan – Pe drumul spre Mecca

Despre recenta carte a scriitoarei Cristina Ștefan „O călătorie la Salzburg” (Art Boook, Bacău, 2018) prefațatorul Dan Perșa ne asigură că este : „Un roman care va fi citit cu pasiune”.

După lectura incitantă și pasionantă îi dăm dreptate.

Romanul debutează cu prima dintre vocile auctoriale „Achim din neamul Paraschivilor” care procedează prin a-și face autoscopia, o privire a eului în oglindă, cu lumini și umbre. El constată că este un om împlinit: „Am făcut oameni doi copii, am făcut o casă și am sădit o grămadă de pomi!”

Următoarea voce este a soției lui, Corina, căreia  Achim îi oferă „o călătorie la Salzburg”, în Austria, împlinindu-i astfel un vis de-o viață, anume acela de a asculta „Mozart, simfonia 40, molto allegro”, „acolo unde a concertat el însuși”, în anul în care se împlinesc „250 de ani de la nașterea dumnezeiescului compozitor (Ama-deus)”.

Prin lectura noastră empatică facem dovada că autoarei încă nu-i lipsește „cititorul scrierilor” sale.

Eroina „trăiește virtual”, aflând în vis și-n scris terapia pentru depresia pricinuită de „cursurile plictisitoare, omologările pe la ministere, examenele nesfârșite, delegațiile istovitoare sau ședințele interminabile” (op. cit., p.13).

Romanul propriu-zis debutează cu dialogul dintre Corina și Achim în mașina spre Viena. Tema dialogului este referitoare la neajunsurile sistemelor și regimurilor sociale, imperfecte, unele având o singură preocupare: de a fura cât mai mult prin tot felul de tertipuri legislative.

Cuplul Corina și Achim reflectă unitatea contrariilor, echilibru între antiteze: el având simțul realității dezvoltat, iar ea visătoare, fire poetică. În urma unei altercații, Corina evadează din „cercul strâmt” și de aici începe o adevărată aventură a conștiinței sale: întâlnirea întâmplătoare cu un alt cuplu, răpirea ei, cu un pistol în coaste, de către Nick, pe care plină de curaj, îl întreabă: „M-ai condamnat la moarte?”, iar acesta calm îi răspunde: „Te-am condamnat la vis, doamnă!” și, prin artă, la nemurire.

Cercul cunoștințelor se lărgește, și un alt cuplu le face cunoștință: Jan, „filozof exilat de propria-i minte” și Olga „fenomenul cu imperfecțiuni în alcătuire”. Răpitorul Nick vine cu o explicație: „Te-am salvat de la viața anostă pe care o urai”.

Pe de cealaltă parte cugetările și constatările lui Achim „cel mai tânăr director din oraș, la o societate de construcții care mergea excelent” sunt amare dar de strictă actualitate: „Ca și economia întreagă, societatea la care am muncit o viață, a fost măturată. (…)  Lumea avea ce munci, ce mânca, făcea concedii de 3 săptămâni plătite, avea ce propune la viitorul copiilor. (…) Am muncit cinstit și în comunism, și în capitalismul agresiv, hoț și corupt, de acum.” (pp. 89-91)

Corina, alias Cristina Ștefan, nu uită că este poetă: „În tine dragostea a adormit ținându-mă de mână. Lăstuni de lumină intră în cameră să ne descopere ascunși după surâsul obosit al lunii, desăvârșiți de focul copt al pernelor una lângă alta” (p.92).

Gândul la Achim, soțul ei de 30 de ani, este  bruiat de „lamentările vulpilor” de afară și de „foșnetul plopilor cântători”. Vulpea, conform  „Dicţionarului de simboluri”, Editura ,,Artemis”, Bucureşti, 1990) „încarnează contradicțiile inerente naturii omenești”, fiind și psihopomp sau ghid al sufletelor. Vulpea poate fi sufletul mortului, simbolul fertilității și belșugului, un dublu al conștiinței omenești sau reflexul din oglindă. Echivalentul vulpii, în plan vegetal este plopul: „Acest copac este de asemenea  asociat infernului, durerii, sacrificiului și lacrimilor. Arbore funerar, simbolizează forțele regresive ale naturii, amintirea mai mult decât speranța, timpul trecut mai mult decât viitorul renașterilor.

Dialogul cu filozoful Jan, un alter ego, îi dă prilej Corinei să facă o trecere în revistă a vieții literare contemporane, viciată de la centru, cu toate ale ei: literatura kitsch, recenzii plătite criticilor literari comerciali”, „găști literare”, un internet plin de subcultură și incultură”. Lectura din „Dilema veche nu-i o soluție. (Corina să nu uite că „Dilema” asta a declanșat atacul mârșav  împotriva arheului spiritualității românești, Mihai Eminescu, admirabil apărat de eminentul eminescolog Theodor Codreanu).

Terapia prin muzică și vis continuă pe drumul spre Salzburg, spre „peștera salvatoare”, spre labirint.

Din simbolismul extrem de bogat al peșterii reținem că ea reprezintă lumea, pentru Platon, „un loc al neștiinței, al suferinței și pedepsei în care sufletele omenești sunt ținute închise”.” După Platon, peștera întruchipează drumul spre înțelegere descătușarea sufletului și ieșirea din ea; și tot peștera îmbină simbolismul metafizic și simbolismul moral.

Paginile 112-114 cuprind adevărate poeme, poate și sub influența lecturilor din Haruki Murakami, Milan Kundera, Tolstoi sau Dostoievski.

Eroina are „rutina asta a transbordărilor prin lectură.” (p.117).

Refugiul în trecut pe„Ulița copilăriei”, la Cinculești, sau în „Casa morților” la Bucium, sunt refulări care se răzbună, revenind obsesiv: „Prima copilărie nu poate să încapă în câteva pagini fulgurante. O am foarte bine fixată în imagini, gusturi, mirosuri, culori”.

Genocidul economic, după „revoluția loviturii de stat” (avocat Ioan Ciobanu – Bârlad) a adus un altul la fel de grav. „Unii tineri se sinucid! Alții se droghează, alții își bat profesorii sau își violează mamele”. Un fel de generație degenerată!

De aici, nevoia autoarei de a transforma, ca Midas, cruda realitate în artă și timpul trăirii în timpul mărturisirii: „Cred că arta aparține numai celor care din nemulțumirea realităților trăite, își află modul propriu de a le reconstrui, în coduri personale, descifrate doar de alți potenți cu imaginație.” (p.153)

Sunt încă în zilele noastre și destui opaci, care n-au ureche muzicală, care n-au antene sensibile, iar la poarta unui surd poți să bați o veșnicie.

Un alt motiv de îngrijorare pentru cei cu capul pe umeri îl constituie „degradarea procesului educativ contemporan” (p.156).

Un rechizitoriu face și Achim: „Câte inginerii financiare nu s-au făcut ca să ajungă ei bogați, privatizați, să-și ia terenuri, să se plimbe în toată lumea!” (p.159).

Jan este deconspirat de către Corina: „Adică tu ești eul meu liric și nevătămat de coordonate fizice cunoscute” (p.164).

Corina prinsă în „jocul ielelor”, vede idei, asemeni lui Camil Petrescu. Diatriba autoarei se îndreaptă împotriva kitsch-ului, a tabloidelor, a vipurilor, a manelizării „nevoilor noastre spirituale”.

Enigmaticul Jan, filozoful, capătă, în cele din urmă, trup și suflet: „Ești filozoful Jan, ești necunoașterea mea, ești viața mea dincolo de frontierele simțurilor umane, sau poate ești doar dorința mea de a fi cu Achim… mai bine toate astea! Ești iubirea necuprinsă pentru Achim al meu!” (p.176)

Asemeni marii romanciere Hortensia Papadat Bengescu, scriitoarea Cristina Ștefan stă „În fața oglinzii”, încercând să treacă „Ape adânci”, privind în suflet „Desenuri tragice și temându-se  de „Balaurul” care devorează visuri, oameni, societăți.

Cristina Ștefan reiterează, în romanul „O călătorie la Salzburg”, drumul emirului din Bagdad, străbătând pustiul dintre noi, și ajungând să vadă Mecca cerească spre care se îndreaptă toți cei înzestrați cu har.

                           Petruș ANDREI