Zeița fără chip –  Elisabeta Iosif 

Faptul că recitesc acum o carte scrisă de Elisabeta Iosif în anul 1985, îmi dublează motivațional pasiunea lecturii. O dată pentru că pe atunci cărțile se tipăreau îngrijit, (vorbim  despre Editura Ion Creangă) estetic, fără greșeli de redactare, având probabil lectori performanți ( aici vorbim despre Passionaria Stoicescu) și consultanți sau recenzori celebri – iar aici vorbim despre  Ana Blandiana. A doua oară, acest volum de proză scurtă – sunt 7 povestiri – înseamnă pentru mine un punct lipsă, până acum, din lectura romanelor Elisabetei Iosif, cele fantastice, de fapt, punctul de pornire în a scrie proză fantastică de calitate. Este debutul său la această categorie literară. Cartea se adresează atât adoleccenților și tinerilor anilor ’80, dar și maturilor prin mesajul acestor povestiri , pentru că este bine să comparăm generațiile, să ne evaluăm chiar evoluția… Povestirile din volumul “Zeița fără chip“ , volum încadrat la literatură pentru copii, fac parte din textele scrise la hotarul dintre realitate și imaginație iar Ana Blandiana le cuantifică “pe muchia dintre realitate și poveste, dintre a fi și a visa, dintre maturitate și copilărie.“  Proza fantastică pornește de la un fapt real, ca, treptat, să se disipeze în întâmplări imaginare, stiințifico-fantastice, oferind, în spirit creativ, noi interpretări, noi semnificații, novatoare și perspective care,  de secole, s-au dovedit a fi promotorii viitorului. Este de ajuns să ne gândim la opera lui Jules Verne ca să vedem că visele pot deveni realitate.

Cu referire la compararea generațiilor, cartea propune întâmplări sugestive pentru gândirea adolescenților acelor ani, erau plini de idei, de activități științifice, cu un apetit bun pentru noutate și inovare, ba chiar pentru invenții. De ce și cum erau preocupați adolescenții anilor ’80 rezultă clar din povestiri: mergeau, de pildă, în expediții însoțiți de profesori, întru cercetare ca în povestirea Zeița fără chip, cea care dă și titlul volumului. Tropaeum Traiani, complexul arheologic  atrase această expediție la Adamclisi cu o tematică de verificare a  ipotezei istoricului Grigore Tocilescu prin care monumentul ar fi fost ridicat de Traian în cinstea victoriei dacilor și sarmaților în primul război dacic. Laura, membra unui cerc științific bucureștean este preocupată de o fotografie a unui personaj cu un chip ascuns, imortalizând o frescă de pe celebrul monument. Ea intră într-o lume fabuloasă în care zeița fără chip îi apare în vis, sau într-o viziune, ca o plăsmuire, “un personaj venit, parcă din basme“. Astfel Laura răspunde chemării enigmaticei zeițe să intre în lumea strămoșilor săi: bărbații erau robuști, îmbrăcați în ițari iar femeile purtau bluze încrețite, din pânză topită, erau desculți, asemănători celor de pe Columna lui Traian. Vis sau viziune, aceste imagini vor continua la hotarul dintre cercetarea științifică a basoreliefului și apariția zeiască a personajului de legendă.

Alte preocupări adolescentine ar fi fost cele arheologice ca în povestirea “Aventură la Stâlpii Tainiței“, din studiul erelor geologice rezultând șederea pe Pământ a  altor civilizații, sau descoperiri de comori, mergând pe urmele legendelor nemuritoare ale zeilor conlocuitori pe aceste meleaguri  (“Frumoasa ferecată din diamantul părăsit“). Dacă ne gîndim că acum, după 40 de ani, există o întreagă literatură dacică, ipoteze și descoperiri, schimbări în interpretările istorice, este remarcabilă puterea de anticipație a Elisabetei Iosif prin aceste texte.

În povestirea Prizonierul Selenei    este uimitoare previziunea apariției unor copii cu puteri, cu caracteristici noi, care puteau vedea cu alte părți ale corpului… O călătorie cu o navetă spațială are drept țintă Luna, dar o explozie la bord îi face pe membrii echipajului să se împrăștie în spațiul extraterestru( “precum semințele acelei uriașe specii de pin“) . Coziana și Teo sunt capturați de un glob luminos și debarcați pe o imensă plajă. Era o zonă care semăna cu un deșert, iar globul luminos ia forma unei fete înalte care se prezintă a fi Diana. Cei doi copii, frați, aveau puteri, aveau însușiri excepționale, vedeau cu alte părți ale corpului, erau telepați, realizau vindecări. Ochii lor erau nevăzuți dar străbăteau materiile opace pentru ceilalți oameni. Diana îi duse într-un palat, în timp ce copiii o scanau cu atenție: “- să vezi cu urechea, sau cu talpa piciorului, este ceva neobișnui pentru voi, cei de pe Terra. Dar să observi până și ce se întâmplă în suflete mi se pare chiar și mie incredibil“. Totul se dovedește a fi un vis al lui Teo sau, de ce nu, o aspirație a omenirii.

O altă povestire în care onoricul se glisează pe date speologice bine documentate este Suspendați între zăpadă și cetină în care Dragoș, întors dintr-o expediție,  povestește una din aventurile sale ( cercul lui de speologi descoperise peste 100 de peșteri). Descoperim imaginație amplă, labirintică între fascinație și stranietate și în această povestire. Ultima povestire, Palatul de dincolo de cota minus 11000m. este o aventură în Groapa Marianelor unde se descoperise o grădină cu mere de aur – trimiterea la povestea celebră este directă – doar că acum personajele-cercetători evaluează izotopii de aur, sărurile de aur și efectele lor în medicină.

Scrisă în anul 1985, în plină dictatură comunistă, cartea este interesantă prin cazurile abordate care țin de paranormalul speciei umane căci abia după revoluție literatura și publicistica și-au explorat aceste necunoscute. Lista scriitorilor de literatură științifico-fantastică este bogată în nume notorii la noi, iar ziarele de gen, site-urile, blogurile propun atâtea enigme, paradoxuri, cercetări, încât distincția între literatură și realitate rămâne de decelat. Fizica de azi, institutelede cercetare, savanții, pasionații de paranormal mai au de așteptat până la demonstrarea științifică a ipotezelor lor dar până atunci să ne bucurăm de literatură. Și povestirile Elisabetei Iosif deschid curiozitatea unui lector pasionat de sf. Meritul său se axează pe ancadramentul spațiu și timp: în România, pornind de la date care ulterior și-au dovedit stranietatea (Munții Buzăului, Arealul dobrogean, legendele românești, zeitățile de aici) iar ca timp, acum 40 de ani când jocurile pe calculator, Harry Potter, Cei patru fantastici erau doar vise puerile. Astăzi cartea poate fi folosită și în scop didactic ca istoric al preocupărilor adolescenților de altă dată dar și ca reflectare a imaginației pe cale sau cu speranța de a deveni realitate la capitolele civilizații extraterestre, călătorii în timp, puteri și însușiri superioare ale oamenilor etc.

De la această carte, Elisabeta Iosif a scris literatură fantastică în romane. A fost un bun început!

Cristina Ștefan