Deschiderea stagiunii teatrale la Bacău

Nu sunt critic de teatru, doar spectator, dar…Astă seară la Teatrul Municipal Bacovia s-a deschis stagiunea cu o repetiție cu public a monodramei  Iulia, biata de ea.

Ai simțit vreodată dragostea ca pe o cădere în gol? Did you ever fall in love?

”Iulia, biata de ea”, de Gabriel Sandu
Duminică, 8 septembrie, Sala Studio Experiment ”Petru Valter”, ora 19.00
REPETIȚIE CU PUBLIC
INTRARE LIBERĂ, în limita locurilor disponibile
Producție adresată publicului 16+

DEBUT DE STAGIUNE 2019 – 2020
DEBUTUL actriței BIANCA BABAȘA (foto) pe scena băcăuană
PREMIERĂ ABSOLUTĂ a textului câștigător al Marelui Premiu ”Valentin Nicolau” la Concursul de Dramaturgie Monodramă / Bacau Fest Monodrame 2018
Regia: Irina Crăiță Mândră
Scenografia: Cristian Marin
Imagine: Chromatique

Câteva impresii rămase după laboratorul-atelier care a avut loc după reprezentația Biancăi Babașa – studentă la IATC, Publicul și-a spus părerea în prezența managerului teatrului Eliza Noemi Judeu, a scenografului Cristian Marin, a regizorului Irina Crăiță Mândră, moderând dezbaterea jurnalistele Laura Huiban și Andreea Gavrilă. Au fost opinii pro și contra, la o tematică a lesbianismului.

Eu am gândit cam așa: am spus câte ceva și-n sală.

• Textul este dificil, fiind o psihodramă actuală și relevată simbolic ca decor, ca reacții, ca exprimare, ca structurare și gradare a acțiunii. Monologul este cel mai dificil instrument în teatru. El trebuie să capteze atenția, să dea loc impresionării și sugestiei. Nu se poate spune că Bianca Babașa nu a reușit asta, prin joc scenic, prin trecerea de la o stare la alta, prin muzică, da, prin dans dezlănțuit. A repetat doar 5 zile pentru reprezentație și desfășurarea i-a fost cursivă, legată. Să nu uităm că în cele 40 de minute de monolog ea trebuia să spună povestea întreagă a dramei, de unde a plecat și de ce a ajuns în acel crematoriu psihic al morții, trebuia să ne demonstreze că dragostea, azi, înseamnă cădere, că un tânăr, azi, nu are prea multe opțiuni și nu alege liber cum să trăiască, trebuia să demonstreze că unei sociețățI distruse, tinerii îi răspund cu izolarea, cu sinuciderea. În fața absurdului răspunsul poate fi dual: revolta sau sinuciderea, așa zicea și Camus în Mitul lui Sisif…Iulia alege ambele variante: mai întâi revolta, și apoi sinuciderea. E posibil ca publicul, timorat de lumina sumbră ( lumânări) și de cușca în care se desfășura monodrama să nu fi perceput mesajul tragic al textului. Nu, nu pot să cred. Toate erau sugestie bine pusă la cale. Scenaristul nu a văzut altă soluție de decor care să se preteze și sinesteziei publicului, cu miros și colorit funeste. Ca un cavou bacovian cu ultime transparențe și erau, pentru mine, cel puțin, copleșitoare, atingerile Iuliei pe Plasa care o izolau de oameni, de viață…Bun scenariu!
• Tematica deranjează? Foarte bine, și realitatea deranjează, dar nu putem rupe arta de realitate, oricât și-ar dori vechii să rămânem îmbuibați în secolele trecute… Lumea se schimbă, lumea decade, lumea se sinucide și arta nu poate trăi într-o iluzie de rai și morală impusă. De aceea, textul delimitează, și determină, firește, reacții de revoltă la revoltă, de dezacord la dezacord… Am urmărit atentă textul și poate era nevoie de câteva repere mai detaliate de biografie, textul este fundamentat pe stare, pe emoție, lăsând suspendată povestea. Dar asta înseamnă dramă, deci la un asemenea text se poate lucra la nesfârșit, însă se poate și improviza și am avut de vreo două ori senzația de jazz scriptic.
• Mai deranjează că temele premiate acum sunt unele care tind să devină clișeu, decadența, tragismul, statutul femeii, homosexualitatea, violența, hărțuirea sexuală, crima… Aveți altă lume? Dacă nu, e bine să ne învățăm cu ce avem. Teatrul va urma mereu contextul cultural în care trăim și nu putem a-l face iluzoriu și altfel educativ fără să cădem în ipocrizie culturală.
•  Decorul? o cușcă! ce altceva? izolarea ca soluție, ca antecameră sinuciderii, un fel de US And Them, cântat în anii 80 de Pink Floyd. Lipsa perspectivei. Mi-a părut ideal. Regia bună, inedită și au fost cârcoteli la muzica aleasă, cântecul Mihaelei Runceanu, (E-adevărat, iubirea mea – versuri Roxana Popescu)  deloc întâmplător și gândit de regizor, cred, cu dublu mesaj: iubire și destin.
• Spunea Eliza Noemi Judeu:„ – Vreau să demonstrez că actorul nu este un saltimbanc, ci un artist! Actorul trebuie să fie expresivitate!“ Cu Iulia, biata de ea, actorul devine omul real contemporan, distrugător de bariere și opacități, exponent al integralității artei, poezie, dans, expuneri video, muzică, dar și al realității sociale pe care o trăim.  Este o cale de a deschide gustul pentru spectacolele hibride, atât de apropiate spectatorului, precum acest atelier teatral băcăuan reușit!
• Da, am rostit formula magică; mi-a plăcut! și nu regret dincolo de critici. Eliza Noemi Judeu știe perfect ce putem oferi publicului tânăr spre a nu-l pierde în hățișul lipsit de artă. Arta merge cu lumea și cu viața! Vă mulțumesc. La bună stagiune teatrală cu succes!
• Cristina Ștefan