GINA ZAHARIA

Maci  de toamnă – Editgraph, 2019

Volumul cuprinde poezii cu rimă și prozopoeme axate pe stilistica metaforei. Gina Zaharia a devenit, parcă, și mai lirică față de volumele precedente, despre care am mai scris pe aceeași plajă a lucrului cu metafora.

Cântecele sale – le numesc așa, firește, prin muzicalitatea și ritmul performante – cuprind temele lirice în integralitatea lor: anotimpurile, trecerea timpului, visul, omul iubit, natura în general, dar cu precădere copacii, florile:  „Mi-e toamnă, iubite, mi-e toamnă sărată“, sau  „Cu primăveri și praguri de lumină/ Îți voi săpa în suflet o fântână“

Erosul Ginei Zaharia este transpus băsmit, în versuri fără prețiozități, sau izbucniri, este un vers lin, plăcut la lectură, în care metafora rămâne regina stilisticii sale.

„Să nu uiți, iubire, ușa deschisă/ aici lângă mine aș vrea să te știu/“ sau „Și astăzi descopăr din ochii tăi blânzi/ O mare de nuferi tăcuți și flămânzi/“

Poezia contemporană, azi, încearcă să păstreze stilul metaforic, dar amestecul cu limbajul forțat, cu expresii ‘civile’ duce la un mixaj greu de asimilat a fi poezie. La Gina Zaharia este evidentă păstrarea definiției inițiale a metaforei și o consider știință: aceea că metafora purifică poezia  și-i dă proprietăți terapeutice.  Gina Zaharia cultivă metafora fără a o modifica genetic și ne apropie curat de sinele său poetic.  În general, poezia sa este una a reveriei, blândă și delicată, o așezare în lumina bună ( cuvântul lumină este foarte des întâlnit în versificație ca și ninsoare, vis, zăpadă ), de unde acest fir unificator stilisticii sale. Și titlurile sunt definitorii: Feerie, Suflet de copac, Vechiul pod, Scrisoare de busuioc, Se mai aud viori, Ram de tei. În grațioasa compoziție a Ginei se relevă buna mânuire a cuvintelor cu profundă sugestie, eufonică.

Prozopoemele din acest volum nu se abat de la stilul său deja cuantificat și consacrat, fiind, de fapt, poeme în vers alb, cu o bogată încărcătură lirică. Pornind de la imagini vizualizate, poeta  face adevărate compoziții  diafane, demonstrând, înainte de toate, gândirea lirică a autoarei. Ea își dezvăluie sinele în propriul univers poetic prin cernerea întâmplărilor lăuntrice: Mă ating norii într-un joc al minții și curg lacrimi pe fruntea înflorită-n zbor de fluturi flămânzi ( 15. Lespezi)

Volumul Jocul talismanelor – scindat în trei  grupaje: Partitura de astăzi, prin suflet ce mai e,  și –  are prezentarea lui Daniel Corbu pe coperta IV ca fiind „o magnetică, excelentă carte de poeme“.

Aici, Gina Zaharia demonstrează că structura diferită a poemelor nu-i știrbește cu nimic din lirismul profund în care-și  alcătuiește poezia. Sunt poeme desfășurate pe cele două axe, orizontală ca imaginativ și verticală ca mesaj, pentru ca graficul, funcția  „Să-și facă treaba/ dar nu vreau să știu la ce etaj urcă iubirea“– spune poeta.

În exprimare modernă, de data aceasta, cartea relevă că talismanul, simbol perpetuu și unul al iubirii de poezie, îi aparține fără tăgadă. ( cuvântul vine din limba arabă și înseamnă chip vrăjit ).

Și care ar fi elementele care alcătuiesc acest fenomen terapeutic, vechi, din antichitate, geamăn cu poezia cu efect  apărător de toate relele? Iată, ele sunt: păsări de apă, portativ de dragoste, privighetori inimoase, flori de gheață, secunde oarbe, necunoscutul din jurnal, multe alte imagini și personaje ivind posibilul mimesis al  poesisului.

Dintre reușitele acestui volum ar fi: temperanța stilistică, delicatețea, imaginarul poetic de finețe, visarea, reflexivitatea, eliberarea de tropii tradiționali și exprimarea  devenită confesiune lirică, aflând prin suflet ce mai e…

Maci de toamnă și Jocul talismanelor conțin poezii care, fiecare în parte, ar merita o analiză stilistică, ar merita citate, recitate și unele de pus pe muzică, fiind niște reușite armonioase, dar importantă este lecturarea lor, o dată ca vindecare a tot ce citim azi prin reviste sau rețele de internet și a doua oară, ca gest de rezistență a poeziei veritabile într-o lume obscură.

Mulțumesc.

Cristina Ștefan, oct. 2019