Dacă pentru un oarecare firescul unei zile este să se scoale dimineaţa, să-şi facă toaleta, să mănânce, să meargă la slujbă şi să revină acasă pentru a aştepta ora culcării, pentru Cristina Ştefan firescul unei zile este cu totul altul: să se întrebe încă din zori ce să mai aleagă de citit, să citească, să consemneze (critic), să posteze despre evenimente culturale, să posteze despre colegii de breaslă, să ţină cenacluri, să organizeze întâlniri literare. Fără acest firesc nu mi-aş putea explica puterea aceasta de-a face atâtea lucruri. ca să nu zic că în vremea asta Cristina Ştefan îşi scrie cărţile, la cele de literatură mă refer, poezii şi romane, pentru că jurnalul de lectură, în urma căruia apare al treilea volum de “Însemnări (ne)critice” intră în firescul zilelelor, aşa cum pentru alţii firesc e să mănânce.

Da, a şi bifat pe plan literar unul dintre cele mai bune romane din ultima vreme scrise pe la noi, “O călătorie la Salzburg”, recunoscut în Vrancea, unde i-a fost decernat Premiul Special al Juriului pentru roman, dar nu îndeajuns preţuit acasă. Mă aşteptam să primească fără doar şi poate un premiu la “Toamna bacoviană a scriitorilor”, când s-au dat Premiile Filialei Bacău a USR. Ştiu eu, poate l-a primit şi n-am fost atent, deşi mă aflam în sală. S-au dat premii pentru multe cărţi meritorii, dar un roman de o asemenea valoare nu poate fi ignorat, mai ales că un roman se scrie în ani de zile, se trudeşte cu plăcere şi bucurie, dar se trudeşte, totuşi, iar un prozator nu scoate alt roman decât cine ştie peste câtă vreme şi dacă a fost “sărit”, nedreptatea este irecuperabilă. Să zicem că a luat anul trecut un premiu, dar acela era pentru poezie, deci nu cred că se poate pune la socoteală regula celor trei ani (anume că un scriitor premiat de filială nu mai poate lua vreme de trei ani alt premiu)… Înţeleg democraţia, ideea că e frumos să fie premiaţi cât mai mulţi membri ai unei filiale, dar în literatură democraţia porneşte, totuşi, de sus în jos…

      În fine, revin la jurnalul (ne)critic, acel (ne) arătând că e vorba nu de un demers încrâncenat, apăsat, ci de unul relaxat, de o bună-voire făcută cu plăcere în consemnarea cărţilor – şi sunt destule consemnate aici, cele apărute între 2016-2019. Nu transcriu lista autorilor comentaţi, pentru asta căutaţi cartea dacă nu o aveţi.  Este un volum prin care Cristina Ştefan îşi întăreşte afirmarea în critica literară a urbei noastre culturale, continuând alţi critici literari mai vechi şi alăturându-se cu brio celor noi şi pot pomeni câţiva care-mi vin în minte pe loc, fără îndoială începând cu Eugen Budău şi continuând cu cei de astăzi, între care Petre Isachi,  Cornel Galben, Grigore Codrescu şi, bineînţeles, lăsaţi la urmă, dar nu în ultimul rând, colegii mei Adrian Jicu şi Marius Manta.