Sorin Micuțiu dezvoltă acest stil și acum, în acest volum, exersând metafora, verbul, în același timp cu kigo-ul japonez, cu celelalte norme stricte de scriere ale acestui gen, dar masat în tradițiile românești de credință, obiceiuri și spiritualitate. Dedicat exclusiv naturii, într-o ipostază idilică și onirică ( visul la Sorin Micuțiu este un fundament al lirismului său) volumul deține chei de interpretare poetică diverse.

Pe cărările satului natal (și inspirația este de-a gata în zona de unde provine poetul, o localitate din județul Hunedoara, un tărâm inițiatic, plin de istorie, tradiție, cu un relief magic) deslușim crâmpeie de viață ancestrală, într-o lumină curată, ruptă de timp, de trecerea vremii: „cătun troienit –/în papucii fetiței/ primele povești“, cu tablouri semnificative traiului dintotdeauna,„ în curtea casei/ copacul și securea –/muguri în palme“.

Flash-uri din viața la țară, exprimând armonios starea de poveste, sunt săvârșite în atmosfera satului românesc parcă nealterat de modernismul de azi, rămas intangibil în memoria oamenilor, Sorin Micuțiu fiind un fin observator al acestor simboluri. Nimic nu este expus la întâmplare ci alege tablourile cele mai clare în simbolistica satului: „soare arzător –/ soba veche de pământ/ umbră pisicii“, tablourile vivace, aducând mișcare, activitate în expresii restrânse: „umbra biciului/ în oglinda fântânii –/ calul speriat“. Calul, acest mare prieten al țăranului, al omului în general, a fost reprezentat încă din picturile rupestre, constituindu-se ca un tovarăș nobil și inteligent umanității în războaie, la muncile câmpului, sau apare în cele mai vechi basme ca animal profetic, magic, cu glas omenesc…reprezentarea sa în literatură este ubicuă și de mare forță de sugestie. Sorin Micuțiu îi rezervă un loc special, cel liric, cel al durerii și spaimei în același timp, un poem care străvede psihicul calului, care deși puternic, atunci când se sperie devine timid și fricos…Sensibilitatea acestui poem trece granița meditației, îl face vivace și empiric deodată.

Tablourile despre anotimpuri sunt prilejuri de contemplare, mici exerciții de diagnosticare a trecerii timpului și în acest periplu nu lipsește ocazionalitatea, blițul poetului acționând instantaneu:„ altar de vară -/ sub mesteacănul cărunt/ doar umbra tace“, „iepure flămând/ pierdut în albul iernii –/ogar la pândă“.

În pondere, micropoemele din acest volum sunt idilice, relevând satul, natura, fotografiind flăcăii și fetele, pădurile de stejari și mesteceni, de brazi, obiceiuri zonale, cetașii, horele, dar și de credință, despre probejenia, crucea lui Andrei, Noaptea de Crăciun…Cu toate astea sunt și priviri asupra urbei care aduc transfocatorul poetic să surprindă imagini stradale: „trecători grăbiți -/ pe trotuar o bancnotă/ fără valoare“, ori, „soare și ploaie –/ pe asfaltul fierbinte/ un curcubeu mic“, ori „doi oameni în parc /- doar vâscul este verde/ în pomul brumat“.

Un micropoem aparte: „Solomonarul/ risipitor de furtuni –/caută apă“, un haiku metafizic, cu aer mitologic, dat fiind simbolul apei. Arhetipal, solomonarul este acel vrăjitor despre care se crede că știe să citească în stele, să prevestească mersul vremii, care poate dezlănțui sau curma unele fenomene ale naturii (furtună, ploaie, grindină etc.) Aici, cel care ar avea puterea de a aduce apa, ba chiar potopul, caută apă… Este o viziune a deșertăciunii în care trăim, a neputinței de a aduce în lume, nici chiar de către cei puternici, a necesarului vital, în speță, simbolizat prin apă. Excelent ales acest sens al apei care este interpretat milenar ca fiind oximoronic, o dată ca fertilizare, ca hrană, vindecătoare, însuflețitoare (apa vie) și a doua oară, ca înec, potop distrugător, decadență, putând fi scufundătoare. Cele două talere ale omenirii, bine și rău, într-o luptă permanentă, par a fi în viziunea poetului o căutare în zadar cu toată știința căpătată milenar de către omenire. Pe de altă parte, dacă cei care dețin această forță încă mai caută izvoarele binelui, nu suntem totuși lipsiți de speranță. Apa este cea care purifică, cum bine se știe, apa de botez spală toate păcatele. Îi mai căutăm încă puterea sa binefăcătoare. Este un haiku plin de semnificații cu posibilități de interpretare nenumărate. Am impresia că solomonarul aici prinde contur dacic, este cel din mitologia românească, nu uit că poetul este de pe meleaguri cu puternic istoric dacic, natal fiindu-i tărâmul magic al cetăților dacice, cu toate legendele dar și urmele strămoșilor noștri. Se spune că „Solomonar – se traduce ca fiind moştenitorul înţelepciunii. Despre solomonari se spune că sunt urmaşii preoţilor daci cu numele de Ktistai sau Kapnobatai, adică călători ai norilor. Solomonari ajungeau copii care se năşteau cu “căiţă” (placentă) pe cap sau cel de-al şaptelea fiu de-al unui al şaptelea fiu. Doar unul din 7 copii era ales pentru a fi solomonar, restul fiind trimişi înapoi la casele lor. Alesul era dus la şcoala de pe celălalt tărâm unde- până la împlinirea a 20 de ani- era introdus în tainele magiei. După iniţiere, solomonarul devenea protectorul drumurilor de munte, stăpân al văzduhului si a tuturor fenomenelor meteorologice. Solomonarul umbla prin sate, îmbrăcat precum un cerşetor. testând mila oamenilor, iar dacă nu era ajutat, abătea grindina asupra grădinilor lor. În schimb, dacă ţăranii erau omenoşi şi îi săreau în ajutor, primeau vreme bună“. ( site Culturatorul)

Foarte reușit haiku metafizic. Cu atât mai merituos tabloului general al acestui volum.

Citindu-l, te înfiori de frumusețea satului transilvan, de păstrarea valorilor sale, de veșnicia blagiană regăsită pretutindeni în jur, în cele mai mici, părelnic mici, decoruri, în oameni bătrâni, în întâmplări. Da, așa se scrie ro-haiku performant. Este o viziune a frumosului românesc, redată și existențialist și estetic de poet.

Cristina Ștefan