Prefață – Poeta scrie…de DAN PERȘA

Orașul

La prima citire a versului: „Eu nu sunt personaj”, aş fi spus că poeta Cristina Ştefan refuză să fie o proiecţie a propriului ei eu liric şi că e vorba de un avertisment adresat cititorului. Dar citind apoi celelalte poezii ale volumului, constaţi că e vorba de poezii ale unei sensibilităţi poetice pronunţate, iar acel „Eu nu sunt personaj” este, de fapt, conturarea unei stări. Sentimentul unei separări. Separarea dintre real şi fictiv, separarea dintre viaţa trăită în lume şi viaţa trăită în cuget şi spirit. Tensiunea dintre acestea nu devine însă dramatică. Dimpotrivă, simţi o împăcare în poezia Cristinei Ştefan.

Poeta scrie, aş spune, o poezie vizionară. Şi în viziuni pot intra şi fragmente din realitatea imediată, cât şi irealitatea visului, a simţirii, a gândirii – a tuturor plăsmuirilor fantasmatice ale acestora. Ceea ce arată că e vorba de o poetă în adevăratul sens al cuvântului, o poetă capabilă să-şi interiorizeze atât experienţele vieţii diurne, cât şi experienţele cognitive şi, prin intermediul sensibilităţii, să le ofere ca poezie. O poezie vie, care îi vorbeşte imediat cititorului. Îi vorbeşte sufleteşte. Vorbeşte sensibilităţii lui. Pentru că şi poezia Cristinei Ştefan este izvorâtă din sensibilitate.
Ce se poate spune despre „oraşul” poetei, „oraşul” din volumul „Oraşul” (Ed. Ateneul Scriitorilor, 2017)? Cristina Ştefan trăieşte în Bacău, iar Bacăul este un oraş dublu. Pe de o parte oraşul real, un vechi târg la intersecţie de drumuri comerciale, cu o istorie ce îi marchează prefacerile şi mai există un oraş, cel bacovian. Şi  în cartea Cristinei Ştefan se ivesc ambele oraşe. Numele străzilor sunt reale: „oituz, păcii, cuza-vodă, calea moineşti” şi, da, sunt numele vechi ale unor străzi, pentru că poeta plonjează în istorie, într-o căutare a timpului trecut. Trecutul oraşului este propriu ei trecut şi există o solidaritate sensibilă cu acel oraş vechi din vremea tinereţii. Şi iată cum, deşi vorbeam la început de două oraşe existente, cel real şi cel bacovian, răsare acum un al treilea Bacău, cel al Cristinei Ştefan. Ai putea crede că e bântuit de spectrul bacovian, dar nu este aşa. Obsesia morţii, dar fără teamă de moarte, este cât se poate de autentică. Ar fi existat, fără îndoială şi dacă nu exista Bacovia. Nici chiar din „recuzita bacoviană” nu găsim la Cristina Ştefan ceva semnificativ, adică imaginile simbol bacoviene, ba dimpotrivă, poeta pare a le lăsa undeva în umbra poeziei sale. Iar asta pentru că, îmi vine în gând, oraşul bacovian este pentru poetă unul asimilat, atât de bine asimilat, încât a devenit parte a propriului ei lăuntru şi nu mai are nevoie de a fi strigat în gura mare.
De fapt, ceea ce dă plăcere lectorului este tocmai această „discreţie” a poetei. Într-o vreme când poezia vrea să epateze şi mulţi poeţi induc agresivitate limbajului şi imaginilor, Cristina Ştefan, ştiind la sigur ce este poezia, ne oferă propriul ei lăuntru, adică doar ce a fost „interiorizat”. Şi spuneam că unul dintre cele interiorizate este lipsa de teamă în faţa morţii. O astfel de împăcare spune mult. Vorbeşte de o integrare în univers, de o credinţă în perfecţiunea mecanismului unui cosmos în care nimic nu moare cu adevărat, chiar dacă percepţia noastră sumară este că moartea ar exista.

Ce reconfortant este pentru cititor să pătrundă în acest univers ce conservă viaţa pentru veşnicie! O altă temă, la fel de împăcată, este cea a trecerii timpului. Amintirile, proiecţia vârstei tinereţii în versurile poeziilor, chiar dacă un pic nostalgică, nu devine nici ea o temă dramatică.
Un vers ca: „de când nu mai urăsc ploile” dă o foarte bună imagine a poeziei Cristinei Ştefan. Toată această impresie de împăcare transmisă de poetă, pare că vine din faptul că, treptat, poate printr-un efort de spiritualizare, poeta nu mai urăşte. A reuşit să-şi domine impulsurile primare purcese din dorinţe de posesie şi să se integreze universului viu. Care este cel real, dar din el s-a născut cel spiritual al Cristinei Ştefan. Poeta şi-a creat universul ei, care este o creaţie spirituală, aşa cum şi oraşul din volumul ei este tot o creaţie spirituală.
Să întăresc ideea că poezia Cristinei Ştefan este una a sensibilităţii, căci aceasta este calitatea ei principală. Ea nu ne spune povestea raţională a unui oraş, ci povestea modului în care în ea, în poetă, trăieşte oraşul ce-l numim Bacău şi trăieşte întreg universul.

Dan Perşa – 1 febr 2018