O încercare de poem

 

Nina Ceranu Chelariu

Vedeam doar mâna.

În aer,

Barosul

Se ridica.

Apoi auzeam.

Bufnitura.

Seacă.

Scurtă.

De impact.

Scântei.

Reci.

Nu mai ajungeau la noi,

Copiii,

Departe de armonicele foalelor umflate.

Meşterul se râdea, cum se râd copiii la soare.

El râdea la focul din vatră,

La potcoavele norocoase cu care avea să potcovească armăsarii timpului…

Ar fi vrut să ne ardă niţel.

Să-i simţim munca.

Arta.

Că el asta făcea.

Modela metalul.

Şi-l însufleţea.

În caiele.

Le potrivea

Să aibă forma de semilună a copitei.

La locul lor, străpungeau mersul cailor,

Dar nici unul nu şchiopăta.

Erau poate mai liniştiţi decât dacă ar trebui să urce,

Fără ele,

Poteca de lumină a lunii,

Ori cearcănale nopţii,

Adâncite de păcatele oamenilor.

 

Un ciocan mai mic,

Ritma,

Altfel,

Loviturile.

Ascuţite.

Penetrante,

Se înfigeau în carne.

Pulsau odată cu sângele.

Le simţeai cum îl săgeată,

Cum îl perforează ca un ulcer înaintat de vârstă.

 

Te trezeau la o realitate neaşteptată.

Diurnă.

Alta decât obişnuita fiecărei zile.

Acopereau totul, cu reverberaţiilor lor.

Metal pe metal.

Nu zgură,

Dar scântei, ca de artificii.

Şi sunete stridente,

Percutante,

Se auzeau de departe.

Se îngânau cu arângul.

Fiecare, altfel.

 

Aici e ferăria lui Puican.

La răscruce.

Meserie statornică, după armată.

Nu te-mbogăţea,

Dar intrau în „prăvălia” minţii tale,

Poveşti,

Povestaşi,

Figuri,

Războinici şi învinşi.

Te uitai la ei şi-i puneai în rafturile memoriei tale,

În căsuţele sufletului tău.

Mai apoi, ori îi uitai;

Nu erau interesanţi,

Ori îţi aduceai aminte de ei când nici nu te-ai mai fi aşteptat,

Asociaţi cu alte figuri,

Cu alte întâmplări.

 

Peste drum, Elenka cosea.

Tur-tur maşina se-antrena,

Din pedale,

Mişcate agale,

Să nu se poticnească.

Cosea,

Nu haină regească,

Ci trusoul de nuntă al Annei:

Cămaşa cu care mireasa avea să se dăruiască mirelui-fierar,

Şi rochie cu miros de romaniţă,

Şi de flori de tei…

Tustrei:

Anna, Elenka şi Puican arvuniseră toată floarea din vara aceea.

Cununiţele adăstau.

Potcoavele erau semicercuri de jar în înserare.

Luminau cărarea nunţii.

 

Potcovise Puican

Şi calul alb,

Şi calul negru.

Şi-i hrănise cu jarul din vatră.

Foalele se-nfoiau,

Cărbunii scânteiau…

Mai mare era noaptea de aşteptare.

Fără margini.

Şi noi, copiii, în ea.

Fără astâmpăr.

Se mărita Anna.

Pleca la casa ei.

În lumea ei.

De-o fi fost şi pentru ea vreo mai lume bună…

 

 

Călca Anna în picioare pământul

Ca şi când ar fi fost numai al ei.

Şi era!

La-nceput.

Îşi pusese,

Trei albăstrele la ureche,

Cum fac fetele mari.

 

De nouă ori îl juca-n picioare.

În stânga şi-n dreapta,

În dreapta şi-n stânga,

Şi-l descânta,

Şi-l ruga să se deschidă,

Să se crape,

De-o fi nevoie,

Şi pentru ea.

Era tristă Anna,

Prea timpuriu întristată

Căci şi ea,

Cum am mai spus,

Fusese şi fată,

Sărutată la capăt de noapte,

Şi femeia tânără.

 

Vitregită apoi de-un fel de Irod…

I se luase pruncul din leagăn…

 

Laptele îi cursese râu înspre Dunăre,

Tulbure,

Ca un colastru închegat în formă de lud;

Apa dădea-n undă,

La răsărit,

Şi lua foc la apus.

În ea se înmulţeau peşti,

În unde ei se oglindeau aştri cereşti…

 

Şi era suferinţă adâncă…

Carne crudă – mânca la prânz şi la cină,

Moartea haină,

Fără durere.

Ce i-o fi trebuit morţii atâta răsfăţ?!

 

Intrase apoi ca iarna-n livada-nflorită,

De-atâtea flori şi de rod, viscolită.

În altoaiele tinere…

 

Priponiţi de ani pe marginea şanţului,

Adăstau,

Bătrâni,

Aproape orbi,

La rând,

Şi ea,

Nesătula,

Buise-n leagănele cu prunci,

În florile de la ureche,

În albăstrelele ochilor,

În dinţii tineri cu care cătanele muşcau din război.

 

La florile Annei nu mai veneau albine.

Mierea lor o lăsaseră în altă parte,

Departe,

Într-un alt timp,

Când nu bătuseră tunurile,

Când oamenii nu erau carne de tun,

Când miresele îşi aşteptau mirii,

Nu-n răscruci,

Nu-n tăcere,

Dar venind de la capăt de lume,

Străpunşi de gloanţe.

Îi aşteptau şi-n vară, afară,

În grădini înflorite,

Ca în visele lor pe ursite.

 

Cuţitul tăia floarea, creanga,

Iar înserarea era nunta,

Împreunarea.

Aşa cred că a fost cu Anna.

Sau poate să fi fost altfel?!

 

 

În povestea mea aş fi vrut să fie fericită.

Numai că ţâţele-i curgeau,

Patu-i ardea

Şi dinspre Dunăre sirenele vapoarelor sunau,

Sunau a veste rea,

Cum că pe bărbatul ei, plecat la război,

L-ar oprit Nesătula zălog,

Să-i ridice temple,

Să lase semne pentru viaţa viitoare,

Dar nu să uite lumea de zăpoare,

Să-şi ducă viaţa mai departe,

Copiii să crească nu cu tata, nu cu mama departe.

 

***

Adusese tata toamna acasă.

Printre dovleci, luna,

Furiş se-ascunsese,

Roootundă, gălbuiiie,

Mirositoare,

Aproape ca o gutuie.

Scăpată pe geam în odaie

Pe fotografia

Cu Anna – mama

Se lăţise, luna,

Felii,

Pe-o tipsie.

Şi-o privisem,

Împărţită,

Şi-acolo-n răcoare,

Deasupra lăzii de fată mare

Şi-afară…

— Mamă, luna-i nebună,

Nu s-a ferit

Şi-a căzut în fântână!

— Las-o: luminează duhul izvorului

Şi desferecă

Zăvorul casei de locuit.

— Mamă, inima mea are formă de lună

Şi-n răstimpuri egale, aproape bate nebună

Şi-anunţă, nesocotita trecere a vremii…

 

 

2.

Şi-n din casa

Cu trei ochiuri,

Intra luna îndoliată.

Se vedeau cruci înroşite,

Cristale albe,

De diamant,

Îngeri

Şi păsări de noapte,

Hăuri şi luminişuri…

Un ochi spart,

Se uita în-afară

Prin plasticul în loc de sticlă,

Trimis în plic,

Cu coasta mamei,

În formă de inimă.

Şi-o cavernă… lumina.

— Uite, omule, ea e coasta

Din care, se zice,

Dumnezeu a făcut femeia —

Scrisese mama-Anna cu litere de tipar.

Ţi-o trimit îndărăt

Şi mă liberez,

Ca o cătană

Lăsată la vatră,

De legenda asta.

 

Şi noi, copiii,

Priveam dimineaţa cum se-nsăilează

Prin clişeul trimis

Şi-o aşteptam pe mama

Să vină,

Să-i dăm înapoi, din poză, coasta,

Care-o lega de tata…

 

 

3.

Şi asta a fost iarna

Când Bărăganul s-a vitregit de oameni,

Când munţii albi de bumbac

S-au dus să-şi depună sămânţa în ape.

Ca nişte dinţi înnegriţi de tutun.

Într-o cutie,

Adunaseseră unchii mei sâmburi negri

Din care avea să învie,

În trudă,

Munţi albi.

La soroc,

Să intre arcurile-n joc,

Să umfle pânze neţesute,

Firele netoarse.

Seminţele

Să crape în mustul zăpezii,

Şi-n crucea amiezii,

Să-nflorească.

În odaia cu un ochiul de plastic,

Iarna aceea mi-a arătat doar mâinile tatii,

Muncite.

Nu-i mai ştiam chipul.

Pe-al mamei îl uitasem demult,

Căci peste ele veniseră tumult,

Alte chipuri,

Înnegrite de soare,

Vulcanice,

Şi-mi trecuseră copilăria pe celălalt mal.

Tata n-a mai găsit niciodată coasta.

Poştaşul o rătăcise

Cu alte recipise,

La alţi destinatari.

 

Şi-n primăvară,

Iarna ce mă ţinuse captivă

Mi-a dat drumul afară,

Să prind fluturi.

Fereastra cu ochiul spart a rămas oarbă.