REMEMBER Florinel Constantin Andrisan – născut la 27 iulie 1961, un artist exploziv și vizionar, ne-a încântat ani la rând pe noi, colegii din Lira21 cu lucrările sale, cu panseurile sale, cu povestirile și fotografiile sale. Azi ar fi împlinit 59 de ani…A plecat atât de devreme să picteze raiul și oamenii colorați în suflete…Dumnezeu să te odihnească, Andii- Baci! Ne este foarte dor de tine!

Andrișan Florinel-Constantin 27.07.1961 – 26.12.2019

Dar nu erau aceste lucruri ci o veste ca fulgerul: a trecut în nefiinţă, în zi sfântă, Florinel-Constantin ANDRIŞAN, zis Ion PLEBEU sau Andi Baci pentru prieteni, pictorul spectaculos, prietenul şi artistul complex, însinguratul, timidul, volubilul, om al Bucovinei care, pentru o idee estetică şi una morală, a străbătut capitalele culturale ale Europei, pentru a se regăsi în stil propriu în pictura murală a cărei tehnică răzbate şi pe pânzele lui. C.M. l-a cunoscut la Vânători-Neamţ la Tabăra de pictură a proiectului „colecţia de azi – PORTRET” iniţiat şi organizat de Fundaţia „C.M.IMAGO” în toamna timpurie şi de pomină a anului 2013.  Anterior, auzise de el prin saloanele bucureştene ale artei. Lucrările sale din tabără au fost expuse atunci în spaţii neconvenţionale, en plein air, aproape de zimbri, la sediul Administraţiei „Parcului Natural Vânători-Neamţ” şi pe stivele de lemne din curtea prietenoasei Pensiuni „Perla Neamţului”, rânduite parcă pentru a fi simeze,  apoi la CAEx „Mircea Cancicov” din Bacău şi, maxima, la Biblioteca Naţională a României, în atrium. L-a auzit vorbind, l-a văzut lucrând, l-a admirat. După  ore de povestiri şi căutări prin corespondenţă şi fotografii, înţeleg durerea şi recunosc empatic frigul fiinţei conştiente care pierde un prieten.

S-a stins la doar 58 de ani, când se afla în deplină maturitate artistică şi ni se pare o şotie sinistră şi impură. C. îşi aminteşte: „nu se poate, nu poate fi adevărat, cu doar câteva zile în urmă vorbisem, avea planuri pentru anii care vin, proiecte de creaţie, dorea să revină la Neamţ, era verde în voce şi plin de încredere. Nu ştiu de ce mă simt vinovat: în nebunia lui temperată de o exemplară cultură nu i-am ghicit sufletul, singurătatea, durerea, poate frica, boala… Ar fi trebui să intuiesc ceva, să îl aud cu inima. Prietene drag, iartă-mă! Poate pe noi ne bate Dumnezeu în felul acesta, retrage la cer o admirabilă forţă luminoasă spre deznădejdea noastră, ca să vedem cu ochii cum se duc oamenii dragi dintre noi, cum sărăceşte viaţa şi lumea noastră. Nu voi uita finalul de tabără când participanţii pleca-seră nostalgici prin ţară la casele lor şi locul a rămas în linişte cu zimbrii lui, cu mănăstirile, cu pădurile… Eu şi Andi, noi doi, după ameţeala succesului, lăsaţi într-o intersecţie, stăteam pe o bancă la răscrucea mare din Târgu-Neamţ, încărcaţi cu bagaje şi calabalâcul logistic. Aşteptam la autostop sau la autobuz, după noroc. A fost ceasul nostru unic, deplin şi sincer. Ochii  noştri scrutau cu limpezime momentul şi dialogul curgea simplu, cinstit, curat. Ştiam şi unul şi celălalt că trăim nu într-un nod de drumuri, ci într-un răstimp al sorţii şi că vom fi nedespărţiţi, prieteni. Atunci nu eram singur, acum mă simt.” – Realitatea Media- sursa