Romanul meu satiric Molando SF este gata la Editura SAGA Israel, grație prietenului scriitor Adrian Grauenfels. Să fie de bună dispoziție în pandemie!

Fragment:

Moșul

Liniştea stătută a dimineții de iulie prăfos cuprinse toată mahalaua. În Molando, de lene, nici vrăbiile nu ciripeau. Din curte, o zbughi puştiul speriat, strigând cât îl ţinea gura:

– Mamăăă! mamăă! Moş Agapeee!

Pe la garduri şi portiţe apărură chipuri buhăite, bărbaţi slăbănogi în treninguri roase de murdărie şi femei cu burţile ieşite hidos din capoatele matlasate, încheiate strâmb, în grabă.

– Ce-i, bă?

– A murit moş Agape! Săriţi!!

Rânduri-rânduri, calmi şi supăraţi că un eveniment i-a scos din hibernarea perpetuă, porniră spre casa Chirăi și a lui Danu Caznici, unde locuia victima.  Moșul plătea chirie bătrânei. Se aciuase la ei de ani buni, dar era cam ciudat bătrânul. Avea bani, prea mulţi pentru statutul lui de pensionar singur, uitat de neamuri şi prieteni. Ea, tanti Chira, săraca, nu mai avea de nici unele, de când îi murise bărbatul la crâşma Zânicăi, madama mahalalei.

Molando era o enclavă, o comunitate aparte, care se strecura pe lângă legi și sisteme, dincolo de timp și spații delimitate. Catacombele milenare de sub Molando făceau ca viața de acolo să se desfășoare fără imixtiuni moderne, ca dintotdeauna. Nimic nu-i tulbura traiul oprit  într-o filmotecă repetabilă și veche.

Se presupunea că rețelele de beciuri erau medievale. Ca un labirint subteran, ascundeau istorii de veacuri. Pe acolo trecuseră averile furate, acolo stătuseră ascunşi haiducii, în catacombă se refugiau megieşii în vremuri de atac şi boli. Un adevărat abataj, construit din piatră şi cărămidă arsă, cu bolţi rotunjite, era folosit acum de aurolaci. Dar îl foloseau şi ca depozit  locatarii caselor de deasupra. Era un beci comunal pentru că nimeni nu se gândise să-l declare monument istoric. Era populat după bunul plac şi după legile primului venit. Se întindea sub uliţele din     Molando şi avea nenumărate ieşiri, unele chiar prin casele oamenilor. Un păienjeniş. Cei care-l cunoşteau bine, erau foarte respectaţi în comunitatea de infractori. Stroiu, polițaiul era de temut, fiind as al catacombelor. Ascunzătoare perfectă, labirintul era fără început și fără sfârșit, o construcție genială și dedalică, încăpătoare întregului oraș la o adică… Nucleară să fi fost și molandenii s-ar fi salvat în catacombe: aveau merinde din belșug în beciurile caselor, aveau depozitate lichidele vitale de țuică și vin, iar în unele coridoare apa venea pe instalații improvizate de acești oameni ai orașului subteran din Molando. Ceea ce respectau toți în folosința fără de legi și impozite, ascunsă din vremuri de demult, erau ieșirile încurcate ale labirintului, multe, unele din construcție, altele făcute de ei, dar niciodată aflate la vreun capăt. Se spunea că erau căi de ieșire tocmai dincolo de munți.

Catacombele păreau nesfârșite. Multe povești circulau, legende sau înflorituri despre cele întâmplate în catacombe, despre criminalii ascunși care încă mai trăiau acolo din mila cetățenilor, despre cotloane necunoscute și sinistre în care se petreceau lucruri stranii. Copiii nu aveau voie să intre în catacombe, intrau când împlineau 16 ani și evenimentul era trecut la legea nescrisă care funcționa fără rabat în Molando. Tânărul adolescent era însoțit de un ghid care îi limita teritoriul de folosință, îi explica traseele permise și pericolele care îl pășteau: nu de puține ori aveau loc prăbușiri sau blocări de coridoare dar aceste modificări nu făceau decât să descopere alte căi, alte coridoare, de parcă ar fi fost un organism viu, în transformare, acest colos rămuros și întortocheat. Au fost cazuri când unii aventurieri nu s-au mai întors chiar fiind căutați profesionist de cunoscătorii locului. Atunci preotul din Molando, care fusese și el uns cu știința istorică a catacombelor, făcea o slujbă de odihnirea sufletului. Cei implicați acum în noul eveniment de crimă cunoșteau catacombele, polițistul Stroiu, cel mai bine. Și Danu, fiul Chirăi,  cunoștea de la Moș Agape traseele principale. În labirint, dacă te îndepărtai prea mult, era riscul să nu mai ieși.

Cristina Ștefan