Sunt momente în viață date de Dumnezeu și de oamenii buni în care trăiești atât de intens încât uiți de toate relele pământului. Uiți și ești fericit. Important este să înțelegem aceste momente și darul lor, important este să fim recunoscători.

Un astfel de moment am trăit azi, 9 aprilie, la reîntâlnirea cu profesoara mea de limba română MARGARETA FÂNARU, de la Liceul „Vasile Alecsandri” Bacău, pe care l-am încheiat cu un bacalaureat cu 10 la limba română datorită acestui pedagog de excepție. S-a întâmplat după 45 de ani (1976); azi doamna profesoară are 96 de ani.

Totul a început anul trecut la o multiplă lansare de carte (îmi pare, vreo trei autori) în grădina Casei Memoriale „Bacovia”, unde lansam „Lumea de rezervă”. Mi-a amintit dl prof. Ioan Dănilă, căci nu mai știam cum și de ce. Spune dl profesor că la lansare, fiind prezent și dl prof. Valeriu Bogdăneț, eu am spus că sunt fostă elevă a Liceului „Vasile Alecsandri” și am avut-o profesoară de limba română pe doamna Margareta Fânaru. Și când am spus asta, l-am privit pe domnul Dănilă. Eu nu-mi amintesc. Poate intuitiv am făcut-o, căci nu știam că dumnealor se cunosc. Dumnealui și-a notat aceste date și a urmat invitația de a-mi vedea, împreună cu dumnealui, profesoara dragă. Cum să nu crezi în efectul fluture? Iată ce face o privire! S-a întâmplat azi, când șiruri de emoții pe care nu știu să le descriu au făcut una dintre cele mai fericite zile ale mele.

Cum e să-ți vezi mentorul de la adolescență după 45 de ani? Doamna noastră este îmbătrânită, dar la fel de zâmbitoare, de bună, de calmă și cu ochi sprinteni, gata să înțeleagă și ce nu știi a spune. O minte brici. Așa am regăsit-o și mi-a umplut sufletul de bucurie și de amintiri.

Am fost o clasă bună, de fete numai, noi, a XII-a C, prietene între noi. Învățam bine, și doamna profesoară și-a amitit în detaliu de fiecare… Ce mai știi de Carleta? De Carmen Zaharia… de Fani, doctorița, de Anca, doctorița… Cu cine stătea în bancă Dobrea Carleta? Dar tu?

Apoi ne-am amintit de piesa noastră de teatru, care i-a rămas perfect întipărită în memorie: „Titanic vals”, de Tudor Mușatescu, o piesă jucată de trupa noastră sub directa îndrumare a doamnei profesoare și coordonată de actorul şi regizorul celebru Ion Ghelu-Destelnica. Nu a fost amatorism, nici jocuri adolescentine. Am jucat piesa la Teatrul Municipal, de două ori, cu decoruri și costume, exact ca marii actori… Chiar memorabil a fost… Ei, cam asta făceau liceenii pe atunci (probabil că azi dacă aș încărca pozele de acum 45 de ani, tinerii s-ar strâmba a lehamite: nu tu jocuri, nu tu cluburi, nici măcar un extazy…).

Multe amintiri despre colegii mei, care ce au ajuns (cam toate suntem licențiate, și care nu au urmat facultăți au avut cariere strălucite în alte profesii). La fel, doamna profesoară are amintiri despre profesorii generației dumneaei: doamnele Finder, Grama, Onisie, Margareta Riță (de franceză, diriginta noastră)… Eu i-am povestit de colegul dumneaei de generație, prof. Constantin Zavati, care scrie: are 7 volume, la 97 de ani. Domnul prof. Dănilă a remarcat că un articol din acest an al dumnealui se referă la… fantomele Bacăului de odinioară.

„Ați fost o clasă bună! Și eu am copii buni și nepoți, șefi de promoție!” „Să vă trăiască!”

Într-o oră petrecută în asemenea tandem, retrăiești o viață întreagă. Nu au lipsit nici discuțiile didactice (eram totuși alături de profesori emeriți). Câtă gramatică se mai știe? Câtă se mai învață? Și-a amintit ceea ce am povestit și eu în mai multe rânduri: doamna ne încuraja creativitatea și imaginația. Ne dădea bibliografie, e adevărat, dar compuneam propriile analize literare. Nu existau comentarii de învățat mecanic ca acum. Domnul Dănilă a specificat: „Le-ați învățat să citească un text, să-l înțeleagă, ceea ce rareori se mai face acum.

I-am dus cărți de ale mele, cu teama dinaintea orei de teză la română. Și revistele „Plumb” şi „Ateneu”. Și flori. Am stabilit noi întâlniri. Trebuie să iau legătura cu fetele… Ne așteaptă!

Sunt oameni cărora nu știi să le mulțumești; îți pierzi cuvintele, copleșit de emoție și bucurie. Domnul profesor Dănilă a făcut un demers rar; pe cine ar mai fi interesat întâlnirea – fabuloasă, e drept – între un elev și profesorul lui, după 45 de ani?… Poate doar dacă a înțeles, cu mare har pedagogic, că acest gest, al înlesnirii întâlnirii noastre, are un mesaj mai presus de întâmplarea în sine. Mesaj de iubire și respect pentru profesorul tău. Sper că am fost acest exemplu real.

Doamnei Fânaru îi datorez lectura mea, scrisul meu. Nu am renunțat niciodată la ele, indiferent de obstacole, de răutăți în cale, de altă meserie nevoită să o fac, de îndatoriri și dușmani. A fost lumea mea de rezervă prin care am rezistat la toate împotrivirile vieții. Este enorm ca datorie către acest pedagog desăvârșit: Margareta Fânaru, profesoară de limba şi literatura română la Liceul de Fete „Vasile Alecsandri” Bacău.

Vă mulțumesc, domnilor profesori, amândorura, precum și familiei Fânaru, copiii dumneaei, care ne-au primit în ora de bucurie!

Cristina Ștefan

9 aprilie 2021