Lira21 – Bacău » Un roman refuzat – „Sfârșitul lumii” de Tudor Călin Zarojanu

Un roman refuzat – „Sfârșitul lumii” de Tudor Călin Zarojanu

aprilie 16, 2021 în Cărți de Cristina Ștefan

Un roman refuzat – „Sfârșitul lumii” de Tudor Călin Zarojanu

„Am mai scris despre cărțile scriitorului, jurnalistului,eseistului, omului de televiziune Tudor Călin Zarojanu

Cartea este genială…eu o sa scriu o cronică…deși nu sunt critic literar. Am avut noroc sa o găsesc la anticar. Știi, Călin? Mi-ar plăcea să continui pentru că acest roman are un mesaj de forță: ce poate face un jurnalist cu har din realitatea noastră cea de toate zilele. E uimitor ca lectură ce poate sa facă.”

Acesta este un mesaj pe grupul fb, „Să ne cunoaștem scriitorii”. Ca urmare, Tudor Călin Zarojanu a răspuns:

„Tudor Călin Zarojanu: POVESTEA SFÎRȘITULUI LUMII

Stimulat de Cristina Ștefan,

m-am decis să vă povestesc.

Ideea de a scrie o carte pe acest subiect mi-a venit în 1997 și m-am apucat imediat de treabă. Voiam s-o termin până în 1999 și să încerc s-o public în 2000, din evidente motive de marketing…

Eram atât de entuziasmat încât l-am sunat pe Alex Ștefănescu să-i spun că scriu la o nouă carte. Alex mi-a răspuns aproape trist că se scriu și apar o mulțime de cărți și e foarte important să am o miză majoră. Atunci i-am zis: „Miza e sfârșitul lumii!” A căzut de acord că e un subiect…

Conținutul cărții a fost provocat de o depresie. E o carte-n carte, în care autorul distruge lumea pentru că i s-a distrus viața. Dar nu e doar atât.

Stilul cărții a fost provocat de prefața la „Lumea văzută de Garp”, în care se afirma că romanul e nec plus ultra în materie de textualism. M-a bufnit râsul, am mormăit ceva gen „Să mori tu?” și m-am decis să scriu ceva mult mai textualist decât orice-am citit vreodată.

Drept urmare, în carte, în afara celor trei povești alternative cu aceleași personaje principale, am inclus: știri reale de presă, știri false, buletine valutare, cronici la „Sfîrșitul lumii” „scrise” de personaje reale și celebre, reclame, nenumărate relatări de evenimente catastrofice, un capitol-pirat (în care desigur apar pirați) fără nicio legătură cu restul cărții, o invazie extraterestră şi multe altele.

Mesajul mi se pare clar: vorbim, desigur, despre sfârşitul ACESTEI lumi. Toate capitolele sunt Capitolul I, în afară de ultimul, care e Capitolul II – chiar nu cred că e cazul să explic de ce! El este compus din 36 de fragmente pe care le-am scris separat și fără nicio legătură între ele. Am trăit un moment emoționant în ziua în care le-am înscris pe 36 de bilețele și am tras la sorți ordinea în care să le așez! Take this, John Irving!!

Am terminat cartea mult mai devreme decât îmi propusesem, în ianuarie 1998. Aveam timp berechet la dispoziție s-o public înainte de simbolicul (și amintitul în carte) an 2000.

Am eșuat.

Doi ani de încercări eșuate. Eram, la ora aceea, prieten cu patronii a trei edituri. PRIETEN. A fost degeaba.

Doi ani de eșecuri repetate.

Un redactor de la una dintre cele 3 edituri mi-a spus – după ce-și acordase două luni s-o citească – „Mda, cred că se poate scoate o carte din ea…” M-am abținut să nu-i dau cu cartea în cap. Nu voiam să scot nimic din ea.

În 1999, văzându-mă cât mă frământ, Dana mi-a făcut o propunere halucinantă: să rescriu romanul! Nu ca să placă mai mult cuiva, ci din alte două motive: s-o centrez mai bine pe povestea principală și s-o fac independentă de anul 2000.

Propunerea era halucinantă pentru că nu mai făcusem asta niciodată și nici n-aveam s-o mai fac vreodată. Dar Dana avea dreptate și am rescris cartea!

A trecut 1999, a trecut 2000, nu mai conta anul… La un moment dat i-am trimis cartea doamnei D.U., directoare de editură, și, din când în când, sunam să-ntreb. Secretara îmi spunea după o pauză – știți acele mici pauze fără sonor, în care e clar că a pus mâna pe receptor, i-a șoptit șefei cine e și a primit o negație clară din cap, da? – că doamna nu e acolo, să revin. Am revenit. Mereu. Până când am primit o infomare neașteptată: „Doamna a citit cartea, răspunsul e pozitiv, vă caută ea după Paști!”

E drept, n-a precizat care Paști. Nu m-a căutat și n-am mai aflat nimic despre răspunsul pozitiv.

În 2004, M.C. m-a întrebat de ce nu mai public nimic. „Copiii asfaltului” apăruse în 1997! I-am spus că nu reușesc. Mi-a sugerat să le scriu celor de la Polirom, că sunt serioși și operativi, nu te țin încurcat, indiferent care e răspunsul.

Le-am trimis fișierul .doc și din acel moment am început să joc în alt film! Până în ziua lansării, din vara lui 2005, nu m-am întâlnit cu nimeni de la Polirom, totul s-a rezolvat pe mail!

După vreo două săptămâni mi-au răspuns că o publică și s-au scuzat că abia la anul, planul editorial pe 2004 e plin. Pe urmă mi-au trimis trei variante de copertă, dintre care am ales una. Pe urmă pdf-ul, pentru corectura finală și BT (Bun de Tipar). Am stabilit data lansării și mi-au trimis pe mail afișul.

Între timp, mă întrebaseră de prefață. Am apelat la cineva care mi-a zis să-i trimit cartea. I-am trimis-o. Aici am reintrat un pic în filmul celălalt: nu mi-a răspuns niciodată în niciun fel. Dar, mă rog, și tăcerea e un răspuns, nu?

Din fericire, între timp îngerul meu păzitor Stelian Țurlea îmi publicase o serie de zece fragmente din „Sfârșitul lumii” în „Ziarul de Duminică” și tot acolo Dan C. Mihăilescu îi făcuse o cronică superlativă, în serial! Așa că am apelat la el și a fost imediat de acord să o punem ca prefață la carte.

Publicarea în foileton în ZD a dat naștere unei scene super delicioase: m-a sunat agitată D.U., vorbind repede și nervos, că i s-a reproșat că stă cu cartea în editură de niște ani și, uite, ea apare în ziar, dar ea n-are cum să citească tot ce se publică! Am căutat să-i alin supărarea…

Ok. Trecuseră 7 ani, dar cartea apăruse în sfârșit, la o editură prestigioasă, cu prefața unui critic celebru, iubit de toată lumea, și i-am organizat o lansare de neuitat, pe terasa Observatorului Astronomic București! Au fost vreo 70 de oameni, printre care multe celebrități, au vorbit Luminița Marcu, Solomon Marcus, Cristian Țopescu… A fost extraordinar de frumos!

Ce urma?

Logic ar fi urmat niște cronici, nu? Mai bune, mai rele…

Zero.

Nicio cronică scrisă de un critic literar. O cronică destul de amabilă pe un blog de lectură și, pe altul, mențiunea „Sper să mă mobilizez şi să prezint măcar pe scurt această formidabilă carte apărută la Polirom în anul 2005”. Din păcate, nu s-a întâmplat asta.

Îmi permit să preiau aici un citat din prima mea carte:

„Restul fu tăcere”.

Peste câțiva ani – e o istorie de 24 de ani, am mai pierdut șirul pe ici, pe colo! – celălalt înger păzitor al meu în materie de presă și literatură, Alex Ștefănescu, m-a anunțat că urmează să înceapă o nouă emisiune la Realitatea TV, că în fiecare ediție o să prezinte o singură carte de literatură română contemporană, cea mai importantă a momentului în opinia lui, și că o să înceapă cu „Sfîrșitul lumii”. Vă dați seama că, fiind prima ediție și fiind vorba de Alex Ștefănescu, urma să beneficieze de o promovare pe măsură.

Ceea ce a umat în realitate e că emisiunea nu s-a mai făcut.

Sfârșitul poveștii.” TCZ

Am mai scris despre cărțile scriitorului, jurnalistului, eseistului, omului de televiziune Tudor Călin Zarojanu.

Am scris din prietenia care ne-a legat acum câțiva ani în urmă și promovarea la TVR a Cenaclului meu, Lira21. Acum, am găsit romanul Sfârșitul lumii la un anticar și l-am citit în cea mai mare viteză, nu pentru că aș fi un cititor grăbit ci pentru că a fost un ritm impus de lectura însăși… Nu se poate citi altfel, pentru că vin ideile, uimirile, aplauzele sau dezamăgirile, vin rapid într-un turbion de senzații, sentimente, interpretări.

Romanul este publicat la Polirom în 2005 și după cum spune autorul a trecut în câțiva ani prin furcile caudine ale modului strâmb românesc în a promova și publica autori români.

Îmi formasem deja niște opinii la finalul lecturii, dar după ce i-am citit povestea în confesiunea autorului, abia atunci au început marile întrebări și prima a fost: de ce un roman, de asemenea anvergură a imaginației, a fost refuzat de onorabilele edituri. Răspunsul vine lesne: nu este un roman comercial ci este un roman în care literatura își spune cuvântul. Să facem distincție (încă) între literatura comercială și cea de profesiune. De altfel, prefața lui Dan C Mihăilescu limpezește exemplar ramele acestui roman, le străvede profesionist.

Ele sunt structurate într-un triunghi tematic, dar fiecare are metoda ei de transfigurare, căci de transfigurare auctorială vorbim. O temă este cea a sfârșitului lumii, scrisă parodic, SF, cu o imaginație debordantă, dar pornind de la posibile catastrofe despre care în ultimele decenii s-a tot vorbit, A doua este tema erotică, iubirea imposibilă dintre Liviu și Carmen, care, en fin, devine posibilă și a treia și poate cea mai profund tratată, tema sinelui, ca autor, fiind mai elaborată, ducând cititorul într-o decelare biografică tulburătoare. Nu povestesc romanul și nici nu umplu acest articol de citate, este un defect de cititor care îndeamnă la lectură, mă obosesc recenziile cu lungi citate din cartea respectivă, la care recenzorul mai adaugă niscavai explicații puerile și gata, datoria a fost împlinită, tovarăși! Mă plictisesc aceste norme de efectuare în limbaj de lemn a unei note critice. Eu pot să spun că la acest roman imaginația lectorului este stimulată, la rândul ei, creativitatea, la fel. Câți nu ne-am imaginat măcar o dată sfârșitul lumii, sau câți, la citirea Apocalipsei, nu ne-am întrebat de ce ne-ai mai făcut, Doamne, așa de răi încât să fim pedepsiți cu dispariția? Cert este că multe simulări de apocalipsă au fost deja filmate și în realitate, catastrofe care au cutremurat planeta și ne-au demonstrat nimicnicia.

Veți citi aici ipoteze multe ale sfârșitului lumii, inclusiv pandemii, deși cartea e scrisă în 1998, obiecte extraterestre, magente care ne atacă, cutremure năpraznice, apoi apocalipse provocate de hackeri în viața economic-financiară a planetei, erupții vulcanice fatale, accidente în lanț și chiar despre oameni paranormali provocând semenilor tulburări letale…Sunt multe alte previziuni sau posibilități ale sfârșitului lumii. Dar peste toate se desfășoară o poveste de dragoste care învinge și care, de altfel, este mesajul suprem omenesc prin care unde dragoste nu e, nimic nu e sau unde este dragoste totul este posibil, chiar și supraviețuirea.

Mă întreb la finalul lecturii cum ar fi primit de către public un film făcut după acest roman? Un scenarist bun ar scoate chiar un film serial, căci cele trei tematici pot crea cadre indisolubil legate între ele, iar trecerea de la dezastre naturale sau provocate de om, la povestea romantică de dragoste și apoi la introspecții sufletești fine, lucide, decelând un caracter bun, un om sensibil și moral, ar face deliciul privitorilor și un mesaj cât se poate de bun de urmat.

De ce dragile edituri nu au publicat romanul? Aș râde dacă nu m-ar întrista această lipsă de știință literară a unora care se cred îndreptățiți în a selecta ce se publică și ce nu. Pierderea este însă a cititorilor sau a iubitorilor de lectură bună, ca mine.

Sfârșitul lumii este o carte a zilelor noastre, scrisă intuitiv și cu nerv, ludică și cutremurător de convingătoare, pesimist resemnată, dar optimist soluționată și tocmai acest balans face lectura cursivă, ba chiar cu nevoia reluării ei.

Cristina Ștefan, 2 apr 2021