Ecaterina Petrescu Botoncea – CAMINO SAU O CALE SPIRITUALĂ

Jurnalul unui medic anestezist cu titlul Camino – drumul spre lumină, aparținând scriitoarei târgoviștene Ecaterina Petrescu Botoncea are toate  mirodeniile genului literar tematic, de a se așeza în rândul jurnalelor celebre din literatura noastră. Nu văd de ce nu ar fi considerat, azi, în vremurile noastre, în anul de grație 2021,- un an al suferinței planetare, al schimbărilor sociale, politice, economice-,  un jurnal reprezentativ epocii, mai cu seamă că este scris de un medic, aparținător tagmei din linia întâi a salvării oamenilor de flagel, așa după cum a fost mereu prima, la furtunile istoriei.

De altfel,  jurnalele celebre ale literaturii noastre, fie că vorbim despre Jurnalul unei fete greu de mulțumit, de Jeni Acterian, scris pe 28 de caiete și acoperind perioada 1929-1953, sau Jurnalul lui  Mihail Sebastian,  început în 1935 și terminat o dată cu moartea autorului, în 1944, sau Pe firul de păianjen al memoriei, al  Cellei Serghi, de fapt, o analiză scrisă la maturitate, trecând în revistă copilăria marcată de sărăcie și visul de a deveni scriitoare, toate sunt concepute tributar unei epoci istorice, autorii și viețile lor devenind reprezentanți ai vremurilor descrise.  De ce nu ar fi Jurnalul doamnei Botoncea un factotum al vremurilor de azi? Ce trăim? Un calvar, o suferință atotcuprinzătoare faptelor și simțirilor vieții, un lung prilej al durerii… Specia noastră pe pământ s-a dovedit a fi bicisnică în fața armelor naturii, dar și în fața propriilor greșeli în a ne păstra curățenia și planeta albastră. O cale mai avem de parcurs: cea spirituală, întoarcerea la curățenia sufletească, dacă pe cea a mediului în care trăim nu am fost demni de a o respecta.

Asta își propune medicul anestezist, Catia și asta înfăptuiește în realitate și în scris.

În zilele noastre, un medic, implicat și activ în serviciul salvării oamenilor de la boli, accidente, epidemii, bacterii, viruși, este supus unui stress greu de ținut în frâu, greu de vindecat și nu puține au fost cazurile de sacrificii prin moarte de epuizare a acestor eroi necunoscuți. Jurământul lui Hipocrate îi face tăcuți, la datorie, resemnați în a munci 24 de ore din 24, sfârșiți de oboseală, fără a mai avea propria viață, propriile sentimente. Catia trece prin aceste furci caudine, dar nu uită că este femeie, că iubește viața, natura, poezia, că-l iubește pe Dumnezeu. Și atunci: „ Oboseala și bucuria îmi sunt nesfârșite, fiecare atom din carnea-mi plină de lut are nevoie de lumina căreia Apostolii i-au spus spirit, energie sfântă, fără de care nu suntem decât goană după vânt.”

Din acest motiv la care se adaugă dorința definirii sinelui, a locului și a personalității acestei femei puternice, se implică în Proiectul Camino, o „călătorie a pașilor mărunți și a spiritului spre Santiago de Compostela, dintr-o dorință profundă de primenire, de reorientare, de întoarcere pe dos a buzunarelor vieții, de descoperire a unui sens nou într-o viață neimportantă…de conversație cu Dumnezeu la El acasă.”

Pelerinajul a durat 33 de zile (câți anii lui Iisus) străbătând pe jos, prin munți, păduri și traversând ape, sute de kilometri. Autoflagelare? Purificare? Inițiere? Toate la un loc într-o călătorie sfântă „respir greu, gâfâit, limba mi s-a uscat în gură, urcușul nu s-a terminat. Pașii mei înaintează încet printre șanțurile făcute pe timp ploios de aluviuni și bolovani gata să o ia la vale. Buzele mi s-au lipit între ele, vreau apă, apă vreau, un strop de apă vreau, cel mai prețios lucru la drum lung…”

Cititorii vor găsi în acest volum un real roman, căci nu avem parte de doar un jurnal al pelerinajului, un adevărat maraton de sute de kilometri epuizanți, nu vom citi doar avaturile acestei călătorii inițiatice a unei femei românce printre străini și dragostea și ospitalitatea creștine, specifice locurilor din Spania, dar vor fi captivați de un scris de talent, liric și, în aceeași măsură, realist, direct, cel al unui medic puternic, obișnuit cu disecțiile, cu interiorul bolnav al organismului uman, cu momentele decisive când o hotărâre a unui doctor înseamnă granița dintre a fi sau a nu fi.

Apoi, structura textului este originală căci nu este o simplă proză lamentată, patetică ci găsim pretutindeni reflexii, meditații, lirisme, o metafizică existențială de  bună formație intelectuală și peste toate. o poveste de dragoste tristă, veche, răbdătoare, care se termină cu happy end.  Un sfârșit binemeritat fericit are și pelerinajul la Santiago: „Îl întâlnesc pe Sfântul Iacob așteptându-ne cu brațele deschise. Pentru a-l îmbrățișa, urc scările din spatele altarului, așa cum este obiceiul, și apoi cobor dedesubt pentru a prezenta omagiul raclei lui,(…) Oițele mele sunt propriile-mi gânduri, care aveau nevoie de odihnă, iar fructele lui, după care întind mâinile, îmbrăcate în coajă groasă, sunt fructele înțelepciunii de care aveam nevoie.”

Un mesaj puternic, o învățătură la îndemâna tuturor, care presară soluția vremurilor de azi: credință, toleranță, iubire. Dacă Alex. Ștefănescu spune pe coperta IV a cărții: „O cale este și aceea de scriitor. Îi ies autoarei în întâmpinare, după drumul lung și anevoios pe care l-a străbătut scriind această carte și îi spun: Bine ați venit în literatura română!”, eu nu pot adăuga decât sincere felicitări!

Cristina Ștefan, 16 mai 2021